Dacă populaţia ar putea trăi cu "medii” – media fiind o speranţă aritmetică pe care statistica rareori o poate evita – lucrurile ar fi simple. Ca într-o cunoscută anecdotă, în împrejurarea că o familie mănâncă în fiecare zi trei sferturi de găină şi alta numai un sfert, am putea accepta că… fiecare familie mănâncă zilnic câte o jumătate de găină. Dar fiecare familie mănâncă după propriul buget. Bunurile produse nu ajung pentru toţi. şi dacă nu ajung, cum să fie împărţite? Iată problema.
Împărţirea pe criterii egalitariste este iluzorie. Bunăstarea nu poate fi desprinsă de eficienţa fiecăruia şi de eficienţa societăţii. Bineînţeles, bunăstarea este o condiţie individuală. Dar ea se măsoară pe scară socială, fiind posibilă numai într-o ţară în care mersul economiei face ca partea cea mai mare a populaţiei să trăiască bine.
O bunăstare egală pentru toţi nu există. Dar nu e nici drept şi nici corect ca într-o companie producătoare de îmbrăcăminte, care aduce jumătate de miliard de euro în ţară, într-un an, salariile să fie pe jumătate în comparaţie cu o companie care cheltuieşte aceşti bani. De ce? Pentru că lucrătorii care aduc bani sunt doar "croitori” iar cei care îi cheltuiesc lucrează într-un colos industrial… nerentabil?! Ca şi cum important ar fi să cheltuieşti banii, nu să-i faci. Ei bine, criteriile ideologice n-au ce să mai caute în economie. Faima unei companii o dă profitul adus ţării, prin competenţă profesională şi bună organizare.
Cum n-am reuşit încă să ne desprindem total din capcana pe care ne-o întinde trecutul, vedem rostogolindu-se la vale un cerc vicios. şi vedem, la nivelul întregii economii, cum munca "dezorganizată” se soldează cu salarii modeste. La rândul lor, aceste salarii modeste – cele mai mici din Uniunea Europeană, exceptându-i pe bulgari – descurajează performanţa. Iar scumpirile lovesc consumul şi, prin urmare, peric
