În 2003, de Novak Djokovic, actualul lider al tenisului mondial, nu auzise mai nimeni. La fel și de Andy Murray sau de Juan Martin del Potro. Tot pe atunci, Roger Federer încă n-avea niciun Slam în palmares și era doar un jucător cu un potențial foarte mare. Tot în primăvara lui 2003, retragerea lui Pete Sampras era încă foarte proaspătă în memoria fanilor tenisului, iar marele său rival, Andre Agassi, tocmai ce câștigase Australian Open într-o manieră entuziasmantă, pierzând un singur set în șapte meciuri.

Între timp, au trecut nouă ani și lucrurile s-au schimbat fantastic de mult, așa cum se întâmplă într-un deceniu în orice sport. Nu și într-o privință: turneul de la Monte Carlo. Din 2003, anul cu care am făcut introducerea, datează ultima și singura înfrângere a lui Rafa Nadal la Monte Carlo. Fantastic, nu? – cum ar zice chiar Rafa.

În 2003, Rafa n-avea decât 16 ani, se vorbeau lucruri despre el, se spunea că e un puști talentat, dar nimeni și nimic nu anunța o asemenea dominație. Până la turneul de la Monte Carlo, Nadal își făcuse mâna în două challengeruri, pe zgură, evident. În ambele ajunsese în finale: una pierdută la Barcelona, în fața lui Albert Portas, după ce jucase calificări ca să intre pe tablou, o a doua finală câștigată în fața lui Filippo Volandri. Fuseseră singurele apariții în acel an pentru Nadal. Cu un an înainte, el reușise prima și singura calificare pe tabloul unui turneu ATP, chiar la el acasă, la Mallorca. Olivier Rochus îl elimina atunci, în turul 2, cu un expeditiv 6-2, 6-2.

Cu acest background a ajuns Nadal la Monte Carlo, ediția 2003. “Eram un puști hiperactiv, trăiam viața la 1000 de turații pe minut”, își amintește el. A intrat în calificări: 6-1, 6-3 în turul 1, 6-2, 6-2, în turul secund și accesul pe tabloul principal. Primul adversar? Slovacul Karol Kucera, jucător cu experiență. Nu l-a ajutat la nimic: 6-1