Pe vremea aceea, el era, dupa canoanele dantesti, la jumatatea vietii. Eu, mai tanar cu 13 ani. Invatasem de la el totul, sau, ca sa n-o iau razna chiar de la inceput, tot ce era important: talcul prieteniei, franchetea confesiunii, tacerea inteleapta, impartirea la doi (fara rest), inmultirea la infinit a lucrurilor frumoase (si fara rost), recunoasterea greselilor si a ignorantei proprii, tocirea, pe zimtii ironiei, a greselilor si ignorantei celorlalti, duhul parsiv dar vindecator al poeziei, faptul ca regii nu pun mana pe usi (sau, daca vreti, ca umerii nostri nu sunt facuti pentru zdrente) si, mai presus de orice, poate, adevarul ca suntem facuti pe jumatate din viata, pe jumatate din moarte.

In dupa-amiaza zilei de 20 iunie 1987 pornisem impreuna, eu si Dan Radu Stanescu, in jos pe bulevardul Hristo Botev, cu pas saltat, si aveam, cum ar fi zis Geo Librecht, "les etoiles dans la valise/ et la lune aux reves du bord/ sans destination precise/ on naviguait a perdre le corps". Ma rog, destinatia nu era precisa, dar se preciza pe masura ce vipia si plictisul prindeau sa-si iteasca ranjetul: trebuia luat si depozitat pentru orele serii trascaul de week-end, saniuta tuturor alunecusurilor noastre nocturne, sesamul spre inca nestiute meleaguri cu demoni si miracole. Am ajuns la ceea ce se chema "Circul foamei" (desi, pentru noi, era al setei) de la Piata Unirii, unde speram sa gasim, in proaspat deschisul magazin de la etajul I, ceva licori imunde. Umbland in dorul lelii printre rafturile cu otravuri de tip "Primula" sau "Bastion" (celelalte, dintr-o jenanta lipsa de imaginatie onomastica, se chemau simplu vodca sau lichior), spunand "nu" cu capul, dar "da" cu inima oricarei propuneri de alcool, auzim, dintr-o data, amplu, apocaliptic, nesfarsit, rostogolit si rosu, sunetul unei pravaliri.

Apoi, linistea aceea rea, vibrata de presimtirea unui huruit si