Primele luni ale anului 1990 ne-au confirmat un adevăr: comuniştii nu renunţă niciodată la putere pe cale paşnică! Forţa este principalul argument al oricărui regim comunist, prezentată fără echivoc prin sintagma luptei de clasă. Această aplicare a forţei ca argument politic a continuat-o FSN, devenit partid competitor în mod fraudulos la alegerile din mai 1990, creând prin această manevră o adâncă stare de nemulţumire. S-au organizat proteste, care au fost tratate cu brutalitate, începând cu 28 ianuarie 1990, în faţa Palatului Victoria. (...)
Primele luni ale anului 1990 ne-au confirmat un adevăr: comuniştii nu renunţă niciodată la putere pe cale paşnică! Forţa este principalul argument al oricărui regim comunist, prezentată fără echivoc prin sintagma luptei de clasă. Această aplicare a forţei ca argument politic a continuat-o FSN, devenit partid competitor în mod fraudulos la alegerile din mai 1990, creând prin această manevră o adâncă stare de nemulţumire. S-au organizat proteste, care au fost tratate cu brutalitate, începând cu 28 ianuarie 1990, în faţa Palatului Victoria. Dacă „întinarea idealurilor socialiste“ a făcut-o Ceauşescu, zbuciumul social din primăvara şi vara lui 1990 „întinase“ idealurile „democraţiei originale“ oferite ţării de Ion Iliescu. Or, această atitudine nepartizană cu politica „luminată“ a CPUN-FSN, a fost demonstrată cu prisosinţă în Piaţa Universităţii în aprilie-mai 1990, cu ocazia primei manifestări publice de proporţii şi de durată, care a satirizat, a vitriolat comunismul şi pe activişti într-un fel nemaiîntâlnit până atunci: prin cântece, cu zâmbetul pe buze, cu faţa destinsă, cu oameni necunoscuţi care se îmbrăţişau cerând toţi revenirea la normalitate. Adică: stat de drept, televiziune liberă, respectul individului. Era prea mult! Paharul răbdării se umpluse după 52 de zile de manifestaţie continuă,