„Nu le place pîinea? Să mănînce cozonac!”, ar fi spus regina Marie Antoinette înainte de declanșarea Revoluției Franceze. Citatul, care îi aparține lui J-J. Rousseau, descrie acea formă de abuz verbal pe care conducătorii politici o practică adeseori. Atunci cînd cineva suferă (fie că tu ai indus această suferință, fie că nu), aruncarea acestei suferințe în derizoriu devine o formă de violență. De fapt, după cum spunea același Rousseau (Despre contractul social), unii lideri politici tind să se creadă păstori ai poporului doar ca expresie vădită a scopului lor final de a-și devora ulterior turma. În acest caz, turma și-a decapitat păstorița.

Pornind de la acest context, trebuie să ne punem întrebarea dacă și cînd violența politică se transformă într-un rău social. Pentru a putea răspunde, trebuie mai întîi să ne referim la sistemul cel mai apropiat care definește violența, cel teologic. Criteriul veterotestamentar, cunoscut sub numele de legea talionului, presupune retalierea: dacă cineva îți scoate un dinte, îi scoți un dinte, dacă îți varsă sîngele, îi iei sîngele. În termenii binelui creștin (credem că) știm că violența este o formă a răului, violența în fond, produce tot violență, cel puțin așa spune Evanghelia după Matei (26:52). Cu toate acestea, în aceeași Evanghelie (Matei 5:39), Christos indică un alt tip de violență. Dacă cineva îți dă o palmă, întoarce și celălalt obraz. Adeseori tratată ca o expresie a supușeniei creștine, întoarcerea obrazului are un conținut de violență care nu este explicit imediat. Să ne imaginăm că cineva ne dă, cu toată forța, un pumn. Cu cît forța agresorului este mai mare, cu atît cresc șansele să cădem pe jos. A te ridica și a-i arăta agresorului celălalt obraz, locul unde ar putea să aplice o a doua lovitură, necesită nu doar curaj, ci și o formă de violență, o sfidare prin rezistență. Vom defini această