Mă pregăteam să scriu un articol oarecum optimist, dar – în clipa în care am deschis ziarul şi am cititi despre tragedia lui Florin Călinescu, m-am pierdut în întrebări şi-n neînţelegere, în lipsă de răspunsuri şi-n sentimentul persistent că ”nu ştiu”. M-a cuprins tăcerea, în care părea că simt disperarea, neputiinţa, un soi de condamnare la suferinţă, un soi de sentinţă nemiloasă, care pare să apară în viaţa unui om prin intermediul altui om.

Dacă acel alt om este copilul tău, de ce? Dacă acel alt om din viaţa ta a decis că viaţa nu are sens, de ce? De ce tu eşti cel ce trece prin dureri, de ce trebuie să ajungi la culmea disperării interioare, de ce trebuie să atingi hăul dezastruos al suferinţei umane, de ce viaţa pare ca un călău, uneori, de ce, de ce , de ce? Întrebările pot veni şi pot apărea în minte sau chiar din afara noastră răspunsuri, dar nimic, nimic logic, nimic raţional, nimic întreg nu se desenează deasupra sufletului şi a minţii care trăieşte disperarea. Poate doar un soi de lipsă a sensului, poate neînţelegerea însăşi, poate frustrarea şi neliniştea absolută, durerea sufletului şi abandonul total în această durere sunt răspunsuri, care nu fac decât să te întrebi mai profund răzvrătit şi îndurerat; de ce? Răspunsul ultim nu-l ştim şi nu ştim nici dacă îl vom cunoaşte vreodată. Este, poate, răspunsul pe care Dumnezeu îl ştie, iar ceea ce ne rămâne cu adevărat de făcut nouă înşine este doar să acceptăm că...nu ştim şi nu înţelegem. Pierderile grele ale vieţii şi situaţiile în care nu putem face nimic ne spun deschis că avem limite, orice altceva am avea. De-am avea toate bogăţiile lumii, de-am fi una cu îngerii şi dacă lumea întreagă ne-ar sta la picioare, n-am izbuti să îndreptăm decizia altui om. De-am fi cei mai mari vindecători ai lumii, nu avem întotdeauna puterea de a face cancerul să plece din trupul altui om. Am inventat avioane, tehn