Douăzeci de ani ne-au trebuit, două duzine de ani de călugări, măicuțe, mânăstiri, turle de biserici, nefericiți și preafericiți, douăzeci de ani de soboare de preoți să ajungem, în cele din urmă, să discutăm despre libertatea religioasă.
Directorul de școală cântărește absent însemnătatea vorbelor mari, spuse de alții, în timp ce își ordonează colțurile paginii de pe birou rămasă anapoda. În fața lui o femeie de înălțime medie, păr lung, arămiu platinat, cu trăsături ușor asiatice. Vorbește. Privirea lui alunecă periodic, vrând nevrând, în decolteul ei postnatal. „Vreau, deci”, conchide doamna sec, „să o scoateți pe fata mea de la ora de religie!”. Directorul tace, se foiește. Atâta tam-tam, și pentru ce? Majoritatea părinților au ignorat deja asta, sunt doar niște ore, nu se practică voodoo sau sacrificarea de animale în direct: „Doamnă, copiii învață de Dumnezeu, de Sfinți, sunt lucruri frumoase!”. „Sunt minciuni, domnule Director”, se zboșește femeia. „E opinia dumneavoastră, doamnă!”, e conciliant dascălul. „Ba, e o nesimțire, domnule Director, legea îmi dă voie să fac asta, nu mă puteți obliga!”, se ambalează mămica. „Nu vă oblig, doamnă, doar că noi nu avem ce face cu micuța cât lipsește de la oră. Veniți dumneavoastră să stați cu ea?”, propune profesorul. „E inacceptabil, domnule director!”. „E inacceptabil, doamnă!”. Dialogul surzilor.
Să credem popii, sau Biserica?Oricare ar fi ea!
Oare n-ai nevoie mai întâi să știi, ca să poți decide liber de a venit vremea să refuzi? Discuția clocotește în timp ce înregimentați ai vreuneia dintre tabere aruncă anateme asupra celăilalte. Se scot moliftele de război. Din banii de biserici mai bine am face spitale. O turlă și-un patrafir ar putea să vindece cel puțin cinci bolnavi de cancer! Oare câte capete și icoane am putea totuși vinde să ne răscumpărăm prostia?
„Pe măsură ce urci scala unui Iacov de