În nici un punct de vedere literaturile română şi braziliană nu seamănă, aparent, între ele: ar fi greu de închipuit două entităţi mai depărtate ca spirit una de alta. Pe de o parte, literatura "centralizată" şi obsedată de Centru, cum este şi a fost întotdeauna literatura noastră (cîtă vreme n-ai fost omologat la Bucureşti, nu exişti ca autor!); pe de alta, o literatură "regională" şi "federativă" în fibra ei intimă, precum literatura braziliană. Cultural, social şi politic, Brazilia se compune din vreo 7-8 Brazilii diferite, fundamental deosebite una de alta; iar aceste diferite Brazilii trăiesc într-o surprinzătoare autarhie, de neînchipuit în Europa. Imensa majoritate a locuitorilor ţării n-au trecut niciodată "dintr-o Brazilie în alta" şi îşi duc existenţa la dimensiunile propriei provincii; ceea ce e şi mai curios - nu sunt deloc interesaţi de ceea ce se petrece dincolo de frontierele statului ori ale provinciei lor.

În literatura braziliană domneşte prin urmare spiritul provincial - în sensul cel mai benefic al termenului, adică spiritul de emulaţie locală, de conviviu familiar. Neexistînd un Centru naţional, există şapte sau opt centre, nici unul dispus să recunoască supremaţia altuia. Doar europenii, incapabili să-şi uite mentalitatea, au ales cîţiva scriitori notorii din Rio de Janeiro şi i-au proclamat drept cei mai mari scriitori brazilieni. Inutil să spunem că, în afara străinilor, nimeni nu e aici de acord cu un asemenea clasament.

Brazilia s-a schimbat extrem de mult în ultimele decenii: pornirea centrifugă, mecanismul regionalizării au acţionat în această ţară cu putere. Brazilia de astăzi nu mai e deloc cea din epoca interbelică, nici măcar cea din anii '60, adică din perioada modernizării generale. Ce să mai vorbim de Brazilia de la finele secolului al XIX-lea, din ultimii ani ai Imperiului şi din primii ani ai Repu