Horia Roman-Patapievici: "Ştiu că săptămâna aceasta promisesem să continui seria de articole închinată chestiunii ocupării centrului".
Dar vreau să vă propun, în mijlocul vacarmului general şi al violenţei de toate felurile, o pauză de reculegere. Prilejul îmi este oferit de eseul lui Rob Riemen, intitulat Nobleţea de spirit. Un ideal uitat (cu o prefaţă de George Steiner, Yale University Press, 2008): o carte elegantă, compusă ca un poem didactic, scrisă cu însufleţirea unui pean, o pledoarie de o neobişnuită luminozitate (în timpurile noastre cinice, relativiste şi comerciale) pentru demnitatea şi divinitatea unui anumit mod de viaţă, în chip dezinteresat închinat căutării adevărului, întrupării frumuseţii şi înfăptuirii binelui; o carte plină de îngrijorare şi iubire faţă de civilizaţia europeană, care ne spune unde ne aflăm, reamintindu- ne unde am fost, şi care reuşeşte să reconstituie extrem de convingător experienţa de viaţă a umanismului european, în care autorul vede experienţa de viaţă tipică a civilizaţiei noastre: conversaţiile între egali, dezbaterile între prieteni, controversele desfăşurate sub semnul civilităţii.
Cartea este construită muzical în jurul portretelor câtorva personaje remarcabile; prin evocarea unor conversaţii memorabile; imaginând monologurile câtorva personaje faimoase; şi, întreţesută cu firul unei polemici tragice. Portretele sunt ale lui Joseph Goodman (omul care şi-a distrus capodopera), Baruch Spinoza (omul care a refuzat orice formă de putere) şi Thomas Mann (omul care a creat cu tenacitate capodopere). Conversaţiile sunt unele reale (cea din 1919 în jurul lui Chaim Breisachter; cea din 1946 provocată de André Malraux), altele imaginare (disputa Naphta, Settembrini), altele imaginate după un model real (Socrate redat de Platon). Monologurile inventate sunt atribuite lui Nietzsche (despre nihilism), lui Pl
