Fotografa de origine americană a fost prima din lume care a portretizat homosexuali, lesbiene, circari şi oameni bolnavi şi diformi, considerându-i „aristocraţi“, nu „monştri ai societăţii“. La 26 iulie 1971, Diane Arbus era găsită moartă în locuinţa sa din New York. Avea 48 de ani. Înghiţise barbiturice şi îşi tăiase venele. Suferea de o depresie severă.
În rarele fotografii - parte autoportrete (aproape întotdeauna alături de aparatul de fotografiat), parte portrete făcute de soţul său, Alan Arbus, el însuşi fotograf - Diane Arbus pare desprinsă de realitate. E un amestec de fragilitate, senzualitate şi întunecime în privirea ei. Cu trăsături hiperfeminine - nasul subţire, cârn, buzele pline -, Diane aduce mai degrabă a copil decât a nimfă. Acelaşi aer răspicat al nesupunerii şi-o imposibilitate de-a sta locului. E în centrul unui alt univers (fantastic, suprarealist, îndepărtat) şi, deşi încremenită fotografic, pe picior de plecare. „Copil cu grenadă de jucărie, în Central Park“, New York, 1962
Împrumută câte ceva din personajele pe care le fotografiază. La fel cum aceste personaje iau ceva de la ea. Pitici, giganţi, gemeni siamezi, oameni tatuaţi sau plini de cicatrice, homosexuali, lesbiene, nudişti, cu toţii îşi afişează triumfător defectele în faţa aparatului ei de fotografiat. Poate de aceea, portretele în alb-negru ale lui Diane Arbus te fac să te simţi ca într-un film de David Lynch. Sau de Stanley Kubrick - care o şi omagiază în „The Shining"/„Strălucirea" (1980), unde apare o replică a unei fotografii cu două gemene identice, din 1967. (Fotografia a fost vândută la o licitaţie din 2004 pentru 478.000 de dolari).
Divorţul, desprinderea
Apropierea lui Diane Arbus de universul excepţiilor umane nu se reduce la un „clic" fotografic. Pentru Diane, fiecare întâlnire cu oamenii e o aventură. O căutare emoţională. De altfel, îşi ab