Înaintea unui stadion nou, e firesc să existe echipa de fotbal: e nevoie de înviere întîi, nu de dovezi care să o ateste Lunile fără Universitatea Craiova pe care fotbalul românesc le strînge indiferent au devenit mai mult decît o cicatrice. A fost o împuşcătură, apoi s-a acoperit de funinginea unui tăvălug de iluzii, s-a închis în braţele de dosare cu care Adrian Mititelu şi FRF s-au ameninţat şi s-au contrat. Nu mai e o cicatrice: fanii care umplu acum Sala Sporturilor din Craiova au transformat-o în locul arsurii.Lia Olguţa Vasilescu vrea un stadion nou. Normal că e bine să avem stadioane moderne. Dar situaţia cade într-un ridicol tăios: într-un sat fără preoţi, înălţăm catedrale. Nu mai există zeii din iarbă, dar ridicăm altare strălucitoare. Cine crede că golul din inimile acelea sfîrîind olteneşte se poate astupa cu beton, se apără de tristeţe cu acoperiş de Arenă Naţională şi se îngrădeşte cu turnicheţi de ultimă generaţie?Nu ar fi mai bine să existe condiţia esenţială a performanţei şi a bucuriei şi abia apoi condiţiile echilibrului şi ale ascensiunii? Nu e firesc să existe Universitatea Craiova, cu fundaşi centrali şi atacanţi, cu atrenor şi cu echipe de juniori, înainte de toate?E ca într-o poveste veche, în care un negustor îşi petrecuse ultimii douăzeci de ani din viaţă planificînd un concediu în India, cu gîndul că va veni ziua cînd să cîştige la loterie şi să iasă din satul său izolat. “Păi, şi ai jucat la loterie în fiecare zi, tot amarul acesta de vreme?” “Fireşte că nu! Nici măcar o dată! Cînd voi fi gata cu planurile şi bagajele, mă apuc!” Şi dacă banii de la UE vor veni, “Oblemenco” se va dărîma, stadionul nou va fi gata şi tot nu va fi echipă?Nu, nu o cicatrice a rămas Craiova, cît locul unei arsuri. Iar zilele acestea, recitindu-l pe poetul clujean Adrian Popescu, m-am înfiorat la ceea ce ar putea fi acum, printr-o coincidenţă mirabilă şi su