Din audierea de dimineaţă, mi-a rămas în minte imaginea procurorului Ioan Irimie agitând, în faţa membrilor CSM, un volum jerpelit şi rostind, apăsat, nemuritoarele cuvinte: „Domnule prim-adjunct, eu trăiesc în România şi populaţia e nemulţumită de ce se întamplă în România, nu în Spania sau Italia. Eu sunt tras la răspundere de CSM pentru ce fac în România, că toată lumea vorbeşte de America. Da domnule, sunt de acord, sunt de acord şi cu recomandările UE, dar eu vreau să văd o ţară curată, şi nu erori judiciare şi persoane care suferă datorită faptului ca sunt nedreptăţiţi”. Şi, cu această cuvântare, străbătută de o indignare patriotică iscată din senin, dl Irimie, nominalizat la şefia DNA, s-a scos. Adică a evitat răspunsul sincer „Nu ştiu”, la întrebarea simplă: „Statele din UE au un procent mai mare sau mai mic de achitări decât noi?”, pusă de Daniel Morar.

Faptul că analizele statistice nu se află printre lecturile procurorului Irimie – deşi măcar procentul achitărilor în dosarele DNA ar fi fost normal să-l cunoască – nu-l făcea, neapărat, incompatibil cu funcţia la care aspira. Dar modul în care şi-a acoperit ignoranţa şi discrepanţele dintre intenţiile enunţate şi fapte arată că magistratul clujean ar fi putut reprezenta o alegere nefericită pentru şefia Direcţiei Anticorupţie. Dl Irimie vorbeşte ca un politician mediocru, în alegeri. Exact ca acesta, când habar nu are de subiect, deviază, rapid, de la el cu o tiradă a la Caţavencu, a cărei înălţătoare concluzie - „România să fie bine şi tot românul să prospere” – e de necontestat. Iar procurorul candidat se dovedeşte plin de judecăţi minunate, când îşi mascheză golurile: „- Sunt multe achitări la DNA, cifric?” (Morar), „ – N-ar trebui să existe sau să se reducă numărul lor” (Irimie). De la o persoană atât de preocupată de eficienţa justiţiei româneşti, cum s-a declarat candidatul, te-ai fi aştept