Ne stă destul de tare în obicei ca, în momentul în care orice fel de eveniment ne obligă să o luăm de la capăt, fie politic, social sau personal, să uităm, brusc, care-i stânga şi care-i dreapta şi să pornim aşa cum nimeni nu-şi propune să pornească la un nou drum: cu stângul înainte. Ne dăm seama, dar ne gândim că... merge şi aşa. Ne convingem singuri că noi nu suntem superstiţioşi, că nu ne dăm trei paşi în spate când vedem o pisică neagră şi că nici nu facem nimic când aceasta ne taie calea. Aşa că puţine ne rămân de făcut: continuăm drumul pornit cu stângul, convinşi că nu a mai văzut nimeni neatenţia noastră şi că nu există consecinţe suficient de puternice cât să ne pună piedici reale. Asta până când... ne împiedicăm prima oară. De o pietricică, de o sticlă goală de plastic pe care a lăsat-o cineva pe trotuar, de propriile gânduri, pe care, de asemenea, le-a lăsat cineva, nu se ştie cine, să umble fără control prin minte şi prin suflet. Şi atunci, la primul hop, ne gândim, evident, că e de vină acel prim pas făcut cu stângul. Ni se pare că de acolo s-a declanşat ghinionul. Devenim, brusc şi fără explicaţii, mai superstiţioşi decât toate bunicile la un loc şi, în lipsă de alte idei, ne întoarcem din drum, pentru a porni din nou, de data aceasta cu dreptul, spre destinaţia care ne e atât de necesară. Până parcurgem noi distanţele, până ne dăm seama care-i itinerariul cel mai scurt, până ne mai dăm de vreo trei ori cu stângu-n dreptul – aşa, în semn de protest – se aud multe semnale de final, se termină multe din socotelile la care ne-ar fi plăcut să participăm sau măcar să ajungem la timp. Negocierea cu destinul nu e niciodată în favoarea noastră.
Revenim, aşadar, la punctul de pornire. Şi o luăm din loc, de data aceasta, cu dreptul. Către cineva, către ceva, nici nu mai ştim către ce. Ne măsurăm paşii cu o minuţiozitate care pe ceilalţi îi scoate din