Suntem colegi de ţară, dragii mei! Scumpii mei, cei care v-aţi hotărât să locuiţi definitiv în ţara pe care eu însumi o locuiesc, români, italieni, francezi, nemţi, englezi, armeni, tătari, columbieni, evrei, polonezi, albanezi, maghiari, ucraineni, ţigani/ romi, turci, libanezi, cubanezi, chinezi, sper că nu am uitat pe nimeni, dacă s-a întâmplat îmi cer mii de scuze şi vă declar pe toţi, inclusiv pe cei pe care, eventual, am uitat să-i menţionez, colegii mei de ţară.
Ştiu, probabil că nu ne leagă nici un ideal comun.
Ştiu, trecând pe stradă unul pe lângă altul nu ne recunoaştem (n-avem de unde!) deci nu ne salutăm.
Ar fi extrem de obositor să saluţi fiecare trecător doar în virtutea faptului că eşti coleg de ţară cu el. Şi chiar riscant. Dragii mei colegi de ţară! Faptul că ne despart atât de multe lucruri, în ultimă instanţă faptul că suntem perfect străini unii faţă de alţii, nu trebuie să ne împiedice să ne iubim între noi, la modul perfect abstract şi absolut platonic bineînţeles, să ne înfiorăm şi chiar să lăcrimăm în faţa unor simboluri comune.
Unde? Cine? Care simboluri comune? Ştiu, iată întrebări dificile. Da' nu-i nimic, sentimentul patriotic răzbeşte până la urmă la suprafaţă. Tricolorul poate că nu emoţionează pe fiecare locuitor al României, la un meci de fotbal cu Turcia, unii concetăţeni s-ar putea să ţină cu adversarii ţării în care locuiesc, aşa e. Lui Eminescu, Brâncuşi, Blaga, Arghezi poate că li s-a mai luat vopseaua, cum cred că s-ar exprima un discipol al lui H.R. Patapievici, nu mai sunt aşa de strălucitori, s-au mai tocit, nu mai pot pătrunde până în adâncul fibrei naţionale.
Da' nu-i nimic, repet, nu-i nimic, scumpii mei colegi de ţară!, nu avem de ce să ne speriem, nu avem de ce s-o luăm la fugă, să ne îndepărtăm unii de alţii. Pentru că deţinem arma infailibilă! Vom face apel la un simbol nu