In Oboga de Jos, mestesugul olarilor, renumiti altadata, incepe sa se piarda. Nea Petre Ghejea este unul dintre ultimii "mohicani" ai acestui mestesug. Face oricui vrea o demonstratie de modelat lutul, ca, poate, intiparita pe retina privitorilor, arta lui nu se va da uitarii.
Se joaca in fata noastra cu un bot de lut. Pleosc! Pleosc! Mainile batucite pleznesc lutul ca sa-l disciplineze. Apoi il asaza cu grija pe roata. Incepe sa invarta. Lutul danseaza si el dupa cum ii canta stapanul. Mainile batucite il mangaie usor dar nu-i lasa nici o clipa de ragaz. Lutul creste, descreste, se umfla, slabeste, se largeste, se strange. Nici el nu mai stie cum vrea sa fie. Se roteste, ameteste, se fastaceste. Se umfla in pantece, isi strange gatul si gata: se opreste. A devenit ulcior, asa cum vrea stapanul sa fie. Isi clatina gingas si cochet capul, cand este asezat pe o polita. "Asta mata nu poti s-o faci nici 1%", rade olarul la noi, in timp ce ramasesem cu gura cascata, asistand la nasterea unui ulcior de toata frumusetea.
Olarul nostru, Petre Ghejea, unul din cei cativa olari ce-au mai ramas in Oboga de jos, tocmai ne-a facut o demonstratie. Nici n-a fost nevoie sa-l rugam, ii place sa ne arata ce stie. "Din 30 de olari cati eram la Oboga de Jos, nu mai e decat unul, eu. La Oboga de Sus nu mai e nici unul", ne povesteste despre vremurile de glorie ale olaritului oltenesc. S-au schimbat vremurile, iar tinerii nu mai invata sa faca oale. Mai bine pleaca in Spania la munca decat sa dea la roata. Se duce cu oalele la piata in Turnu Severin sau la targuri. Oalele, ulcioarele, farfuriile lui ajung si in strainatate. Frumoase, lucioase, smaltuite, au luat ochii strainilor.
PRINTRE VOPSELURI. Inainte sa fie bagate n cuptor, oalele sunt âscaldate" n culori
NEVASTA DE OLAR. Femeia lui nea Petre, Teodora, le serpuieste cu dungi rosii si verzi. Femeile de olari
