Ş i trecu şi săptămâna de priveghi naţional televizat, prilejuită de sinuciderea Mădălinei Manole. În tot timpul acesta, am putut asista la dezbateri peste dezbateri, cu psihologi, cunoscuţi de-ai cântăreţei sau băgători de seamă.

Şi, desigur, mulţi, foarte mulţi artişti (l-am putut auzi chiar şi pe un Romică Ţociu vorbind despre „noi, artiştii"...) Toţi îşi propuneau să găsească răspunsul la teribila, şocanta şi fatidica întrebare „De ce, Mădălina?". Nu primeau niciun răspuns, dar nu se lăsau şi erau din ce în ce mai insistenţi, mestecând la nesfârşit aceleaşi vorbe: „De ce, de ce, Mădălina?". Numai că Mădălina, cuminte, nu voia să le răspundă.

Amatorii de senzaţii tari au avut parte, timp de mai bine de-o oră, şi de un breaking news cu sicriul deschis şi cu fotografi care se înghesuiau să vadă moarta şi să-i aducă un omagiu cu flash-urile lor. Era să le şi scape câtorva aparatele în coşciug. Nu s-a întâmplat aşa ceva şi toată lumea a fost fericită. La emisiunea „Happy Hour" (iarăşi ne-ntâlnim cu fericirea!), Cătălin Măruţă comenta în direct înmormântarea şi ne spunea că „în sfârşit, după un ultim drum epuizant, Mădălina a ajuns la cimitir". Or fi epuizat-o cohortele de comentatori...

Firile depresive au beneficiat şi ele de sfaturi şi de idei în legătură cu modul cel mai eficient în care să pună capăt vieţii care nu mai merită să fie trăită. Au aflat despre Furadan şi despre ce este el în stare, au văzut în detaliu produsul şi eticheta. În plus, specialiştii de la televizor le-au spus că nici nu e nevoie să bei atât de mult ca Mădălina Manole, că te rezolvă chiar şi un sfert de linguriţă. Viitorii sinucigaşi au avut, astfel, parte de un training complet.

În fond, nu acesta e rolul televiziunii - să se pună în slujba publicului ei? Şi nu e cazul ca oamenii de televiziune să se bucure când apare un asemenea eveniment, cu ocazia c