Există o formă rafinată de fanatism, cea a spiritului liric trăit ca scop în sine. Atîta doar că fanatizarea cu pricina e inocentă şi cu totul benignă, ea cerînd cultivarea pînă la exces a predispoziţiilor visătoare.

Numai o înrîurire nefastă de ordin ideologic a putut coborî fanatismul la treapta josnică a încăpăţînării inflexibile. În realitate, fanaticul e un posedat superior vorbind în numele unei stihii pe care n-o poate stăpîni. Preoţii Cybelei, cînd făceau profeţii în templele greceşti, erau cu desăvîrşire fanatizaţi, adică posedaţi de un duh la care nu puteau ajunge decît în momentele de exaltare. Fanatismul e stadiul la care ajungi în urma acutizării unei stări, şi de aceea e fanatic cine îşi cultivă prin repetiţie o virtuozitate sau o dispoziţie, aşteptînd apoi răbufnirea sa paroxistică. Sub unghiul profunzimii, doar viciul întrece în intensitate vigoarea deprinderilor fanatice.

Un poet este prin excelenţă un fanatic al exaltării lirice, viaţa avînd sens numai în măsura în care, în momentele de inspiraţie, simte cum un imbold de vehemenţă prozodică îi inundă pagina. A-i cere să-şi privească arta ca pe o manufactură zeloasă de încropire a versurilor după criteriu metric şi pe temei de rimă i se pare un afront personal şi o pîngărire simbolică a muzelor. De aceea, chiar dacă n-o spune de-a dreptul, un poet care se ia în serios se priveşte pe sine ca un coribant aflat la pîndă de energii inspiratoare.

Cartea lui Ilie Constantin este un exemplu nimerit de cum poate un autor să-şi facă portretul din unghiul exclusiv al inspirării iraţionale. De altfel, dacă volumul merită să fie citit e tocmai din aceste motiv: ai prilejul de a asista la o declaraţie de credinţă făcută în numele nobleţei neomeneşti a poeziei. În rest, eterogen prin conţinut şi pestriţ prin genurile atinse în paginile lui, volumul nu înduplecă ochiul ci