„Zona euro e cu mult mai puternică decît se crede. Iar cînd se vorbeşte despre fragilitatea zonei euro, se subestimează capitalul politic investit în acest proiect“ – a spus Mario Draghi, preşedintele BCE, la o conferinţă din Londra în luna iulie. Remarca sa explică perfect de ce uniunea monetară continuă să existe, în ciuda prognozelor euroscepticilor. Draghi a mai declarat că „euro este ireversibil şi vom face orice este necesar pentru a-l păstra“, ceea ce a calmat considerabil bursele internaţionale pînă în ziua de azi.

Cînd a făcut aceste declaraţii, Draghi ştia că îşi pune credibilitatea în joc şi că nu avea dreptul la bluff. Iar în septembrie, s-a ţinut de cuvînt, lansînd un program nelimitat de cumpărare a obligaţiunilor de stat, în schimbul unei stricte condiţionalităţi privind asistenţa financiară. Cu acest plan, Draghi a admis ceea ce economiştii cereau deja de doi ani, şi anume ca BCE să devină creditor de ultim resort, pentru a evita atacurile speculative asupra statelor fragile şi asupra monedei unice.

Pînă în prezent, UE a fost foarte eficientă în a adopta reforme de convergenţă economică pe termen lung, în schimb a fost extrem de ineficientă în a aborda în mod urgent problemele acute ale crizei euro. În faţa acestei situaţii, BCE a decis în final să intervină pe cont propriu, în ciuda opoziţiei Germaniei.

Desigur, dacă acest program era lansat mai repede, probabil că astăzi UE n-ar mai fi intrat într-o nouă recesiune, şomajul nu ar fi la un nivel atît de înalt, iar băncile europene nu ar fi trecut prin acelaşi şoc ce le-a costat sute de miliarde, în lichidităţi pierdute. Totuşi, mai devreme decît niciodată, UE, prin intermediul BCE, a demonstrat din nou că nu e doar o simplă organizaţie, ci un proiect ireversibil, în care se investeşte în continuu.

Alături de programul BCE, care e un pas foarte important spre întărirea uniunii