Potrivit celui mai recent Raport asupra stabilităţii publicat de BNR, riscul de credit este în continuare cel mai semnificativ cu care se confruntă sistemul bancar. Calitatea portofoliului de credite a continuat sa se deterioreze, dar intr-un ritm mai lent decat in anul 2009. Rata creditelor neperformante1 a ajuns la 13,4 la suta in iunie 2011 (fata de 7,9 la suta in decembrie 2009, respectiv 11,9 la suta in decembrie 2010), insa pierderile asteptate au fost corespunzator gestionate (gradul de acoperire cu provizioane a restantelor de peste 90 de zile se mentine la 96 la suta, nivel identic celui din anul 2010). Datele sunt în sine un argument în plus în favoarea noului regulament de creditare promovat de Banca Centrală, care protejează deopotrivă băncile şi împrumutaţii de viitoare neplăceri.

Practicanţii unui soi de manelism economic au avansat ca o critică la restricţiile impuse de noul regulament, argumentul potrivit căruia acesta ar conduce la o scădere a consumului şi, pe cale de consecinţă, ar impieta asupra creşterii economice. Ipoteza nu este doar falsă, ci este chiar periculoasă, deoarece continuă să acrediteze ideea că modelul de creştere economică al României este consumul pe datorie, eventual în valută. Lăsăm la o parte faptul că se asimilează creditul de retail cu tot creditul neguvernamental ca întreg, ceea ce este evident fals. Dacă este însă să vorbim de rolul finanţării în potenţarea creşterii economice, atunci în România nu creditarea este problema, ci economisirea ca sursă de finanţare a investiţiilor. Or, din acest punct de vedere, în afara fondurilor europene nerambursabile de care nu suntem în stare să beneficiem în mod decent (fie că e vorba de autorităţi publice, fie de sectorul privat) finanţarea externă este dramatic împuţinată de actualul context internaţional. Atunci când ea a fost din belşug am utilizat-o prost şi se regăseşte