Dacă setea de adevăr ne-a făcut să apreciem excesiv, poate, după 1989, valoarea estetică a literaturii nonfictive (memorii, jurnale etc.) şi să ne pierdem pentru o vreme interesul faţă de ficţiunea ca atare - compromisă moral în regimul totalitar fie printr-o făţişă servitute ideologică, fie, ceva mai subtil, ca formă confortabilă de evazionism -, de câţiva ani încoace imaginaţia începe parcă din nou să-şi exercite puterea de fascinaţie, dincolo de bine şi de rău.

Pornind de la asemenea constatare, Ion Simuţ încearcă să surprindă (într-un studiu mai vechi, dar cu titlu elocvent: Reabilitarea ficţiunii) liniile esenţiale de evoluţie a prozei contemporane, identificând totodată şi cauzele "schimbării la faţă" a literaturii române de la începutul noului mileniu. Observaţiile criticului merită întreaga atenţie. Să vedem despre ce este vorba.

Cum "libertatea omului nu e suficientă dacă ea e numai politică", adevărul minciunilor (ficţiunilor) oferă, compensatoriu, iluzia depăşirii coşmarului istoriei trecute şi actuale şi al unui timp niciodată prea îngăduitor. În opinia criticului, "literatura fictivă procura, atât în anii '50 cât şi în anii '90, o ciudată insatisfacţie (...), imperativul moral fiind în ambele epoci angajarea politică, constrânsă şi unidirecţională în anii '50, liberă şi plurală în anii '90, dar considerată, în fond, obligatorie în aceeaşi măsură".

Lucrurile nu cred că sunt atât de simple sau poate că ne este încă greu să le acceptăm ca atare. Dacă cenzura politică din "obsedantul deceniu" (şi din altele, la fel de întunecate) făcea imposibilă exprimarea adevărului şi transformase literatura în instrument propagandistic, cenzura morală din anii '90 nu ne-a îndepărtat decât de un anumit gen de ficţiune, determinându-ne să-i judecăm mai aspru (şi nu să-i exterminăm!) pe scriitorii care slujiseră cu obedienţă regimul comunist şi s