Venirea minerilor la Bucureşti n-a fost o mişcare spontană, ci una bine gândită de artizanii din umbră, care au speculat, printre altele, şi unele slăbiciuni ale lui Petre Roman.
Conflictul, devenit repede război în toată regula, din interiorul puterii FSN-iste a anului 1991 ţinea de viziunea diferită a celor două grupări faţă de drumul pe care trebuia să-l urmeze România. Gruparea Roman se angajase într-o o politică îndrăzneaţă de reforme, menite a înscrie ţara pe drumul democraţiei şi al economiei de piaţă. Gruparea conservatoare rămăsese credincioasă Programului perestroikist, afişat de Ion Iliescu la finele lui decembrie 1989.
Un timp partener de putere cu Ion Iliescu, în cadrul Tandemului Tată-Fiu, Petre Roman îşi dă seama la un moment dat (după mineriada din iunie 1991), că România nu mai poate întârzia în materie de reforme radicale, chiar dureroase pentru populaţie, fără riscul de a se prăbuşi. În consecinţă, fără a ţine cont că, la scrutinul din 20 mai 1990, românii votaseră entuziasmaţi un program neocomunist, care promitea în chip demagogic câţi mai mulţi bani şi cât mai puţină muncă, Guvernul Roman adoptă un Program îndrăzneţ de reforme radicale. Acest Program nu convine în ruptul capului neocomuniştilor din FSN, în frunte cu Ion Iliescu. Pe de o parte, pentru că micşora capitalul electoral al partidului în perspectiva scrutinului parlamentar şi prezidenţial din 1992, pe de altă parte, pentru că el le contrazicea temeinicele convingeri comuniste formate în anii Dej.
Aceste forţe conservatoare, în frunte cu Ion Iliescu, au încercat de-a lungul lui 1991, de zeci de ori, să-l debarce pe Petre Roman din fruntea Guvernului. Cum n-au reuşit prin mijloace parlamentare, au pus la cale mineriada din 24-28 septembrie 1991. În mai multe editoriale publicate la vremea respectivă, am scos în evidenţă fapte care dovedeau în chip zdrobitor că, la fel ca
