Documentele desecretizate care arată cum Nicolae Ceauşescu negocia cu americanii cumpărarea de rachete au divizat poporul forumist.
Fascinant e cum variază linia de demarcaţie dintre cele două Românii. Nicolae Ceauşescu rămâne însă cumva etern, un nume (şi un sindrom) care a dezbinat, dezbină şi va dezbina. Există, pe de-o parte, un demon care n-a putut fi exorcizat decât printr-o revoluţie falsă, dar tragică, cu oameni-eroi care au murit cu adevărat. Şi, pe de alta, un conducător cu un contur înfipt în nişte piloni pozitivi: „a fost patriot“, „a murit sărac“, „ne dădea locuri de muncă“. Între ei, silueta personajului real scapă analizei obiective.
Fiecare român care i-a fost contemporan pare să-şi fi construit un Ceauşescu subiectiv, pe care l-a lăsat moştenire urmaşilor (care au experimentat însă o realitate diferită). E explicabil şi insuficient explicat: ce a trăit România e ceea ce trăiesc toate societăţile care cunosc dizolvarea autorităţii într-un comunism de clan.
Prima problemă a discursului despre Ceauşescu este absenţa nuanţelor. Or, tocmai acestea ar da adevărata dimensiune a celui care a fost şi primitiv, şi viclean, şi idealist, şi oportunist, şi inteligent (în sensul îngust pe care îl aduce instinctul), şi respingător prin incultură.
Ceauşescu a fost o marionetă care, lăsată să tragă de sfori, a început să se creadă Păpuşarul Genial. Dar există şi un Ceauşescu al anilor ’60, dornic să-şi consolideze poziţia, fragilă iniţial. E vremea eliberării puşcăriilor de deţinuţii politici, a „marii“ scene a balconului, când, condamnând suprimarea Primăverii de la Praga de tancurile sovietice, şi-a trăit momentul istoric. A coagulat energiile naţionale în jurul unui duşman real, jucând însă ipocrit cartea reformei. Stalinist dur (Nixon îl etichetează corect), Ceauşescu n-ar fi putut fi niciodată un Dubcek.
