Slabiciunea liberalilor romani pentru monarhie nu dateaza de azi, de ieri. Practic, s-ar putea spune ca ea s-a nascut pe malul romanesc al Dunarii, drapata in mantiile largi a doi calatori, intr-o dimineata de mai a anului 1866. Unul din cei doi barbati, cel care traversase cu discretie Imperiul Bicefal, era un print german ce tocmai acceptase sa urce pe tronul unei tari mici si instabile, numita, pe moment, Principatele Unite. Celalalt era fauritorul monarhiei insusi, Ion C. Bratianu. Nesigur de optiunea sa initiala, politicianul valah a fost pe punctul de a renunta la formula, in preajma anului 1870, cand – orice s-ar spune – si el, si "liberalii rosii" (adica radicali) ai lui C.A. Rosetti au pus la cale o ridicare a populatiei, care, in cele din urma, a avut loc doar la Ploiesti, atragand orasului porecla de "republican" si prilejuindu-i lui Caragiale savuroase rememorari. La drept vorbind insa, batranul Bratianu nu a avut de ce regreta mutarea. Cat timp a trait el, si chiar dupa aceea, pana la moartea, in 1916, a regelui Carol I, tarisoara s-a intarit si a devenit prestigioasa din punct de vedere politic si economic. Daca evolutiile pe care le-a presupus mariajul dintre liberalii nostri si coroana au inclus si doua rascoale taranesti majore (in 1888 si in 1907), precum si marsul ridicol peste Dunare, in cel de-al doilea razboi balcanic, care, pe termen lung, ne-au creat mai mult probleme decat beneficii, aceasta este o alta discutie.

Mai interesant este de vazut cum au decurs relatiile liberalilor cu monarhia de atunci incoace. Aparent, Ion I.C. Bratianu a ramas in gratiile noului rege, Ferdinand I, intrand in razboiul mondial de partea Antantei si realizand impreuna Unirea cea Mare. Dar, daca il citesti pe memorialistul C. Argetoianu, afli despre slabiciunea si indecizia regelui si despre nesabuintele liberale care s-au estompat datorita victoriei finale, d