Un cartus de Kent si un pachet de cafea, care aduce a Jim Jarmusch
Tentatia formei la mine e foarte mare. Dupa ce-am facut Marfa si banii, am intilnit oameni care spuneau: „Ce cacat de film! Iau camera, ii filmez pe baietii de la bloc si fac si eu un film ca asta!“. Foarte bine, faceti! Pare usor, la indemina… Atunci mi-am zis sa fac un film dupa toate regulile artei, dar chiar si-asa nu m-am putut impiedica sa nu intervin pe forma; cu doua miscari de aparat si tot am facut-o. Nu pot sa iau o reteta si sa ramin la ea.
Cartea de bucate a cinema-ului
La fel se-ntimpla cind gatesc. Am o carte de bucate elvetiana, si e acolo o reteta – pui pimiento (piept de pui cu sos de ardei iute, cu vin… in fine, o reteta). Daca respectam cantitatile de acolo, n-aveam nici o lingura de sos – macar cantitativ, nu pot sa nu intervin in reteta (desi si-n forma fac schimbari…). Ei, la fel e si cu filmul – nu pot sa ramin la dramaturgia in trei acte, cu doua plot point-uri si nu mai stiu ce la minutul nu stiu care. Nu ma intereseaza.
Ochiul, mintea spectatorului sint formate dupa reteta asta. Motiv pentru care ideal ar fi sa ajungi la formula ideala, care sa te reprezinte cel mai bine pe tine si, in acelasi timp, sa nu alunge spectatorul din sala; o formula hibrida. Dac-as vrea sa fac filme doar pentru mine, n-as intra in retele de distributie, nu m-as duce la CNC. As face filme fara o dramaturgie aparenta.
Arta, ca si farmacia...
Oricum, cred ca modul in care sint delimitate domeniile de activitate, cum e segmentata arta, e foarte arbitrar. Pentru mine, rolul cinematografului e apropiat de cel al psihologului, al cercetatorului. Cind te faci un film, cind scrii o poveste, incepi sa cercetezi, si o faci inconstient, fiindca asta e natura ta, ca artist. Iar in urma „procesului tehnologic“ de producere a unui film trebuie sa ajungi sa resti
