Pentru Kendall Walton, asadar, fotografiile sunt "transparente", in sensul ca ceea ce vedem in ele nu depinde de gandurile autorului lor.
Daca, bunaoara, fotograful are halucinatii si crede ca fotografiaza elefanti roz, ceea ce vad eu prin fotografia lui este ceea ce as fi vazut in lume daca as fi fost acolo unde a fost fotograful, in acelasi moment cu el.
Iar cum a vedea ceva inseamna intre altele a fi in contact cu acel ceva, acum si aici unde ma gasesc sunt in contact fizic cu acel ceva cu care fotograful a fost in contact fizic atunci si acolo. Prin aceasta, precum ochelarii, binoclul, microscopul, telescopul etc., fotografia este o proteza, pentru ca ma face sa vad lucruri pe care altfel nu le-as fi vazut. Ce o singularizeaza in clasa protezelor enumerate e ca ma poate face sa vad si in trecut: o poza cu Caragiale ma ajuta sa-l vad, prin ea, pe Caragiale.
Dupa cum constatam, Walton refuza sa accepte ideea ca fotografia este o reprezentare, ceva de genul hartilor, schemelor, tablourilor ori diagramelor. Ceva ce se interpune intre noi si realitate. E acceptabil un asemenea refuz? Multi se indoiesc.
Argumentul principal pentru care Walton refuza reprezentarile - picturii intre altele - capacitatea de a vedea acel ceva pe care pictorul il are in fata ochilor este, repet, faptul ca ceea ce vedem noi pe panza depinde de gandurile si convingerile pictorului. Si sa citam acum un experiment mental propus tot de Walton. Sa presupunem ca un nevazator a fost bransat de catre medicul sau la un calculator; facand sa ruleze in program special, medicul procura pacientului sau experientele vizuale pe care el insusi le are. Sa conchidem oare, precum Walton, ca pacientul din acest experiment mental nu vede si ca medicul vede in locul lui? Atata vreme cat, multumita vigilentei medicului, exista o corespondenta stransa intre experientele vizuale ale pacientul
