În orice stare de criză a vieţii unui om, cea încercată cu adevărat este chiar... dragostea lui. Cea care triumfă cu adevărat când depăşim o criză este, de asemenea, dragostea. Fără dragoste nu putem depăşi marile încercări ale vieţii şi, chiar dacă credem că avem nevoie doar de hrană pentru supravieţuire, experienţa de viaţă - înainte de religie, de spiritualitate sau de ştiinţă - dovedeşte că dragostea este hrana sufletului şi motivaţia fiinţei umane de a trăi.

Într-o situaţie de criză majoră, aşa cum este aceea prin care tocmai trecem cu toţii, putem cu uşurinţă să alunecăm în stări emoţionale, în mentalizări nefireşti sau în comportamente stranii în relaţiile pe care le avem cu oamenii din jur. De obicei, în stările de criză, toate castroanele se sparg în capetele celor pe care-i iubim mai mult. Partenerii de cuplu, copiii, părinţii sau alţi oameni de care ne simţim legaţi afectiv ar putea deveni ţinta insatisfacţiilor, a durerilor, a deznădejdilor şi a fricilor pe care le putem culege dintr-un mediu social deprimant, de la slujbele nemotivante sau, mai rău, din pricina lipsei unei slujbe.

Preasfinţia sa Bartolomeu a declarat recent că această "criză este o stare demonică" şi încă una care nu poate fi depăşită fără o restaurare duhovnicească! O stare demonică este o stare de lucruri care pune la încercare sufletul, comportamentul, dar şi faptele omului. Mărind în noi puterea dragostei, a înţelegerii şi a conştienţei, putem ţine piept "demonilor crizei", căci ei ne-ar putea îndemna să ne părăsim partenerul sărac pentru unul... mai avut. Ei ne pot spune că putem face rabat de la calitate pentru câştiguri mari. Ei ne pot face să ne vindem trupurile pentru pâine, să atacăm alţi oameni pentru a le lua locurile, să invidiem, să urâm, să ne abandonăm copiii ori să le facem altora viaţa un iad...

Cititorul nostru, Filişanul, ne-a trimis