Camasa de pasari intinsa pe sarma in bataia vintului falfaie azi ca un steag deasupra orasului, in amintirea unor vremuri demult apuse, ale tineretii noastre ce-a trecut... La Dan Giosu pasarea este un simbol multiplu, o cutie magica din care poetul, ca un adevarat prestidigitator, scoate imagini si semnificatii neobisnuite. Bagheta cu care el da semn lucrurilor ascunse sa iasa dinauntrul acestei cutii a Pandorei ia de multe ori tonuri bizare, facand sa apara in fata cititorului obiecte din cele mai neasteptate, nu lipsite totusi de sens. Cititorul familiarizat prea putin cu un anume limbaj liric vede deodata aparand la orizont sunete si culori a caror semnificatie ii scapa. Ele par a veni de undeva dintr-o limba uitata din copilarie: jocul pur. Spectacolul este destul de fascinant si poetul (ca de altfel si pasarea) se afla la inaltime. Intr-un poem intitulat frumos Fericirea dintr-o camera unde palpaie focul si ea sta intinsa pe un tolic albastrusi cu desene foviste, natura apare animata. Ploaia care se vede prin fereastra are urechi de apa, sensibile la fericirea cuplului din interior. Mugetul vacii poseda si el un organ senzorial, o trompa a lui Eustache ce se ridica peste pajistea presarata cu melci. Verdele ploii face corp comun cu verdele ierbii si cu cochiliile din jur, iar urechea norului suge ca un paianjen toate sunetele ce se inalta spre cer. Poetul e fericit de aceasta priveliste si implora, in genunchi, iubita sa fie partasa la fericirea lui. Iubita contempla un gand interior. Ei nu-i mai spune nimic nici ruga fierbinte a poetului, nici mana sa intinsa spre toamna, nici frunza rosie, ce se desprinde de pe ramuri. Nici urechea norului-paianjen tronand peste peisaj. Moartea apare aici ca o pasare mare, ascunsa in iarba. Pasarea tine cerul sub aripi. In alte poezii, pasarea este alba, sta pe crengi albe, oamenii stau si ei catarati in copaci privind nu sti