Exaltanta - şi labirintica - aventură a traducătorului de literatură trece întotdeauna şi prin dicţionarele pe care cele două culturi, cultura limbii din care traduce, cultura limbii în care traduce, i le pun la dispoziţie. E drept că el va face cu acele dicţionare atât cât îi va îngădui ştiinţa şi capacitatea lui creatoare, adică nimic, ceva, sau (aproape) totul.
"Spune-mi ce fel de dicţionare foloseşti, ca să-ţi spun ce fel de traducător eşti", s-ar putea zice, şi nu s-ar greşi prea mult. Şi totuşi, traseul dicţionarelor noastre ne este dinainte dat, ca într-o cursă sportivă cu obstacole. Nu putem alege decât din ceea ce avem. Pentru traducătorul de literatură franceză în limba română, situaţia, atât cât îmi îngăduie practica mea de traducere să judec, se prezenta până nu demult astfel: două spaţii, cel al dicţionarelor de tipul francez-francez, cel al dicţionarelor de tipul francez-român, în total dezechilibru, primul putând fi marcat cu semnul plus (mă gândesc la dicţionare ca Larousse, Robert etc. etc.), atât în privinţa cantităţii cât şi în privinţa calităţii, cel de al doilea neputând fi din păcate altminteri marcat decât cu un mare semn minus, cele câteva dicţionare existente fiind nesatisfăcătoare, din cauza carenţelor lor numeroase, uneori legate şi de vechimea lor (mă gândesc la vechiul dicţionar francez-român Şăineanu, pe care totuşi, până mai ieri, l-am preferat unor dicţionare mai recente, dar mai prost făcute).
Acest dezechilibru s-a corectat acum în mare măsură, prin apariţia, la editura Teora, a Dicţionarului francez-român al Elenei Gorunescu. Este un dicţionar masiv (1327 pagini format mare), "cel mai cuprinzător dicţionar francez-român publicat până acum în România" (70.000 de cuvinte), după cum ni se autoprezintă. Dar nu atât în numărul de cuvinte (foarte mare în raport cu dicţionarele anterioare din aceeaşi categorie) este imp
