Nu ştie cum şi-o vor aminti românii peste ani, dar ştie că de la ea a primit cea mai mare lecţie de dragoste de viaţă...
Vine o zi... când două voci inconfundabile se află pe aceeaşi scenă: Dan Bittman şi Anca Parghel. Doi interpreţi ale căror voci au stârnit de-a lungul timpului emoţie, zâmbet, vise, lacrimi şi câte altele: "Am cunoscut-o pe Anca târziu, după Revoluţie, dar ştiam de mult despre ea şi mai ales despre vocea ei, despre calităţile ei, despre faptul că făcuse atâta vâlvă în străinătate", îşi începe povestea Dan Bittman.
URMĂ DE TRISTEŢE. "Auzeam mereu despre concertele pe care le susţinea; Anca e la Bruxelles, Anca e în Germania. Nu reuşeam însă să o ascult live în România. Erau câţiva oameni care o ştiau, iar eu nu figuram printre ei. Bine, România nu e neapărat locul în care ai putea fi apreciat şi nu spun asta cu ranchiună sau trufie, ci doar cu durere sau mai bine zis cu tristeţe fiindcă ultimul loc în care îţi găseşti de obicei liniştea ca şi artist e la tine acasă, şi cred că aşa s-a întâmplat şi cu Anca. Aici în ţară am aflat-o mult mai târziu decât ar fi trebuit şi asta mai mult datorită forţei acestei femei deosebite, a tenacităţii ei şi a dorinţei de a învinge de a se depăşi mereu şi de a ne arăta că nimic nu o poate opri în loc." Adesea, când o ascultai pe Anca Parghel rămâneai mut de uimire: era un artist care transmitea forţă şi sensibilitate, emoţie şi căldură, dar mai presus de orice avea o voce de înger. Pentru Dan Bittman, Anca Parghel a fost şi va rămâne o mare artistă, un om care inspira forţă în pofida staturii ei mici, dar care te făcea să capeţi frisoane atunci când se apuca să cânte... şi cânta orice: de la jazz la muzică veche, populară la rock, orice îi stătea bine: "Avea o căldură formidabilă şi prin asta făcea ca toate barierele de comunicare să cadă de îndată ce intra într-o încăpere, nu puteai
