Mînca sau nu mînca Ştefan cel Mare mămăligă? Pentru unii, această întrebare pare să facă parte dintr-un test de inteligenţă. Cu siguranţă mînca acea fiertură de făină de mei, care probabil se făcea şi pe vremea dacilor, pentru că ştim că meiul creştea pe vremea aceea în zona noastră. Mînca mult vînat – de aceea voievodul s-a şi îmbolnăvit de gută – apoi brînză şi lapte. Bea din vinul de Cotnari şi de Huşi, din vestitele crame domneşti.
Mînca sau nu mînca Ştefan cel Mare mămăligă? Pentru unii, această întrebare pare să facă parte dintr-un test de inteligenţă. Cu siguranţă mînca acea fiertură de făină de mei, care probabil se făcea şi pe vremea dacilor, pentru că ştim că meiul creştea pe vremea aceea în zona noastră. Mînca mult vînat – de aceea voievodul s-a şi îmbolnăvit de gută – apoi brînză şi lapte. Bea din vinul de Cotnari şi de Huşi, din vestitele crame domneşti.
Cît despre epoca în care s-a trecut de la mei la porumb... atestările documentare sînt foarte vechi. În satul tradiţional, în secolul al XVIII-lea, se cultiva porumb masiv şi mămăliga (de porumb) devenise esenţială în alimentaţie.
"Mai degrabă putem afirma cît se mînca pîine sau turtă", ne spune Georgeta Roşu, muzeograf şi director al Muzeului Ţăranului Român, ghidîndu-ne prin universul culinar al neamului nostru. "Se mînca la marile sărbători religioase şi la sărbătorile care ţineau de ciclul vieţii: naştere, nuntă, înmormîntare. Se mînca pîine – şi se păstra special grîu şi făină pentru acest moment – atunci cînd începeau muncile agricole, pentru că pîinea avea şi o valoare energetică mai mare. La cîmp şi la şcoală, în schimb, se mergea cu o bucată de mămăligă în traistă".
Al treilea element Din nevoia de a diversifica alimentaţia, a apărut un fel de mîncare mai deosebit, o pîine pregătită dintr-un amestec de făină şi mălai. O întîln