Atunci cand o economie intra in depresie, guvernele au la indemana patru solutii pe care le pot incerca pentru a restabili gradul normal de ocupare a fortei de munca si nivelul "potential" al productiei. Le numim pe scurt politica fiscala, politica de credite, politica monetara si inflatie.

Dintre cele patru, inflatia e cel mai simplu de explicat: guvernul tipareste bani multi si ii cheltuie. Excedentul de bani din economie face ca preturile sa creasca. Pe masura ce preturile cresc, oamenii nu mai vor sa tina banii in buzunar sau in conturi bancare – intrucat valoarea lor se topeste vazand cu ochii – si cresc ritmul in care cheltuie, incercand astfel sa iasa din capcana monedei in depreciere si sa se salveze prin investitii reale, care valoreaza cu adevarat ceva. Sporul de cheltuire scoate oamenii din somaj, creeaza slujbe si restabileste utilizarea capacitatilor la niveluri normale, productia atingand la randul ei nivelurile "potentiale".

Dar oamenii intregi la minte ar prefera sa evite inflatia. Este un expedient foarte periculos, care submineaza scara valorilor, face aproape imposibil calculul economic si redistribuie arbitrar bunastarea. Dupa cum spunea John Maynard Keynes, "nu exista mijloc mai subtil si mai sigur de a rasturna bazele societatii decat depravarea monedei. Procesul canalizeaza de partea distructiva toate fortele ascunse ale legii economice si face acest lucru intr-un mod pe care nici un om dintr-un milion nu l-ar putea diagnostica…". Guvernele insa ar recurge la inflatie inainte de a permite inca o Mare Depresie, dar am prefera sa nu ajungem la asa ceva daca exista o cale alternativa de restabilire a nivelului ocuparii si productiei.

Metoda standard de combatere a depresiilor incipiente este politica monetara. Cand nivelurile de ocupare si productie ameninta sa scada, banca centrala cumpara titluri guvernamentale c