Poezia înseamnă ascultare intensă. Intensitatea nu trebuie să fie planificată sau conştientă: ea poate fi asemuită cu ideea de a prinde cu auzul, ceva ce s-ar putea întâmpla accidental, aşa cum intrăm pe o uşă şi ne trezim că oamenii din cameră vorbesc despre noi fără să-şi dea seama că suntem prezenţi. Brusc, limba pe care o folosim atât de familiar în fiecare zi capătă o greutate şi o densitate mai mari. Fiecare mică nuanţă de sens dobândeşte semnificaţie, o semnificaţie pe care nu o putem lesne defini, dar care ni se adresează într-un mod aproape jenant de nud.

Poezia este ca atunci când auzi din zbor o limbă, ca atunci când tragi la ea cu urechea când ţi se adresează fără prezenţa ta fizică şi imediată. E ca şi cum nu am fi acolo, sau am fi devenit altceva, o urmă în universul susţinut de limbă.

Nu există nici un scop utilitar în a prinde din zbor cu urechea. Spionul Stasi din filmul Viaţa altora prinde totul cu urechea şi ar trebui să-şi pună la treabă ascultarea, dar atunci când iese din coconul utilităţii, al funcţiei, al consecinţei, acel spion devine uman, o fiinţă umană recogniscibilă şi tragică.

Vocile pe care le auzim în poezie nu sunt cele ale altor oameni, sau mai degrabă sunt mai mult decât vocile altor oameni. Fiind umani şi prin aceasta ambiţioşi, am putea chiar crede că vocile sunt cele ale universului care îşi vorbeşte sieşi. Astfel, ascultăm cu respiraţia tăiată atunci când devenim, din simple urme în univers, fiinţele omeneşti care suntem.

Limba pe care o ascultăm este limba pe care o auzim sau o citim, ori o auzim cântată în fiecare zi. În poezie, este un amestec de vorbire şi de cântec fără muzică, de parcă vorbirea ar fi cântecul.

În cartea sa clasică despre exilul din limbă, scriitoarea de origine poloneză Eva Hoffman ne spune cum, mutându-se din Cracovia ei la Vancouver, cuvint