Jean-François Solnon, universitar binecunoscut pentru lucrările sale dedicate Vechiului Regim, şi-a fixat recent atenţia asupra unei teme imagologice, publicînd în 2009, la editura pariziană Perrin, o masivă lucrare intitulată Turbanul şi redingota. Imperiul Otoman şi Europa, secolele XIV-XX, înfruntare şi fascinaţie reciprocă. Subiectul Turciei, temporar eclipsat de realitatea crizei economice, şi-a cîştigat o largă popularitate preponderent negativă, cel puţin în Franţa, care-şi asumă, cu anumite costuri, luxul de a se opune făţiş perspectivei ca UE să includă la un moment dat fosta împărăţie selgiucidă.

Volumul, de peste 600 de pagini, impune o valoroasă contribuţie critică la demontarea numeroaselor clişee (anti)otomane, fără să alunece în excesul contrar al apologiei idealizante. Ca şi în alte cazuri de vecinătate belicoasă, turcii " şi imperiul lor atît de ameninţător pentru pax christiana " reprezintă un clasic exemplu de adversar demonizat istoriografic, în pofida multiplelor compromisuri şi a constantelor relaţii pe care Occidentul european le-a asumat pe "terenul" multisecularei sale relaţii cu Sublima Poartă. Solnon evită pariul imposibil al unei cronici factologice pretins exhaustive şi se concentrează mai ales asupra percepţiilor reciproce, traduse şi trădate la nivelul contactelor umane, al memoriilor de călătorie şi al rapoartelor diplomatice. Surse oficiale, intime, secrete, pe care autorul le completează prin reinterpretarea, curajoasă (şi plină de bun-simţ) a multor episoade a căror semnificaţie a fost partizan sau ideologic deformată, dar care meritau " tocmai de aceea " o repunere în perspectivă.

Reflexe etnocentrice persistă doar în concluzia difuză că Occidentul european s-a dovedit intelectualmente mai deschis decît Imperiul Otoman, care ar fi pierdut partida (militar, tehnologic şi cultural) tocmai pentru că suferea de o int