La sfîrşitul săptămînii, marele poet şi excelentul traducător Mircea Ivănescu va împlini şaisprezece luştri de cînd se află printre noi. Parcă îmi vine mai uşor, de o bucată de vreme, de cînd se aşterne timpul şi peste mine, să socotesc în luştri, şi nu în ani! Ciudată experienţă am avut cu acest mare poet. L-am des-coperit foarte devreme – am citit volumul de debut din 1968 la vreo doi ani de la apariţie, spre sfîrşitul liceului –, l-am citit constant, cred că i-am parcurs toată opera, volum după volum, mi-a plăcut la fel de constant, dar, deşi am avut multe şi lungi perioade în viaţă în care am comentat apariţiile editoriale, nu am scris încă vreun articol despre poezia sa. Nici despre vreuna dintre remarcabilele sale tra-duceri. Şi nici nu l-am întîlnit face to face vreodată. Mitologia literară spune, de altfel, că nu prea se deplasează, ba chiar că nu ar fi părăsit Sibiul, în care eu am ajuns doar în trecere, din 1972, cînd s-a stabilit acolo, venind din zgomotosul Bucureşti. Ştiu că e mitologie, ştiu că măcar o dată a descins împreună cu regretatul Mihai Ursachi la Dolhasca, unde îşi trăia viaţa şi poezia, pe vremea aceea, un alt poet remarcabil, Emil Brumaru. Şi, totuşi, ceva am făcut. Pe la jumătatea anilor ’80, deci cam între apariţiile volumelor Poeme nouă (1983) şi Alte poeme nouă (1986), volume care, alături de celelalte, sînt aici, lîngă mine, făceam nişte competiţii poetice à la manière de… cu regretata mea colegă de generaţie, Mariana Marin. Odată, am scris fiecare cîte un poem în maniera lui Mircea Ivănescu. Eu l-am dedicat memoriei lui Radu Petrescu, ea – lui Virgil Mazilescu. Eu l-am publicat pe al meu în volumul de debut. Nu reuşesc să-mi dau seama dacă ea l-a publicat. Mircea Ivănescu îşi intitulează, invariabil, volumele cu titluri voit anodine, Versuri, Poesii, Poeme, cărora le adaugă apoi, după caz, „noi“, „nouă“, „vechi“, „vechi şi nouă“