Plopii din apropierea ferestrei infrunzira peste noapte. In somn, orbul auzi totul, mirosi totul, zambi, scoase un urlet stins, visa ca mangaie o blana moale si rece.
Inca dormind, foindu-se in patul cu tablii de lemn, simti suvoiul de raze fierbinti care navalise in odaie prin geamul murdar repede incins, prin perdeaua subtire de ata impletita in ochiuri mari. Cu o seara inainte ningea, dupa o zi in care ploaia deasa si marunta urmase unei dimineti cu soare si vant. Pentru orb, soarele era intuneric si caldura. Se trezi de-a binelea, dar ramase intins. Nemiscat. Abia vazuta, o vena in tampla dreapta, o pulsatie rara trimisa de la mari departari. Isi retinu respiratia. Reusi dintr-o singura zvacnitura a mainii sa striveasca musca verzuie. Scurt, sec, fara gres. Un salt al mainii lui mari, degete noduroase, palma scobita, muchii tari aproape cornoase, restul trupului intepenit, pleoapele stranse, (teribila uscaciune in gat, in cerul gurii) si numai mana aruncandu-se si strivind pe cearceaful galbui cu care era infatata plapuma.
- Vino de curata, spuse el.
Avea o voce profunda, lenta, cu inflexiuni neobisnuit de joase. Bas pedalist, spusese cu multi ani in urma preotul Zota si il angajase sa cante in corul Catedralei Sfintii Imparati. Pe atunci lucra la un atelier de perii si maturi. Simtea goana sobolanilor sub podeaua de scanduri groase pe care isi sprijinea talpile, totdeauna incaltat cu niste papuci grosi de pasla. Erau zece oameni cu ochi frumosi, albastri sau cenusii ca negurile care vestesc soarele pe Muntele Ou. Se uitau unul la altul fara sa se vada. Unul singur, un pitic slabanog, vara si iarna bagat intr-o salopeta verzuie, purta ochelari negri. Cand se deschidea usa, cu totii ridicau capetele de pe locul lor si le intorceau intr-acolo, simteau curentul slab in aer, mirosul de mucegai de pe lungul coridor si mirosul de varza cali
