Ultimii sase ani au fost, in ceea ce ma priveste, puternic marcati de institutia numita Observator cultural. Cu sacrificii in plan personal, cu impliniri si, uneori, cu neimpliniri in plan cultural, trecind prin „razboaie“ de anvergura sau doar prin mai mici „batalii“ de uzura, prin momente dificile (in care te intrebi, mai in gluma, mai in serios, daca merita efortul), dar contabilizind in timp, si satisfactii si reusite, saptaminile au zburat si, tot numarind, am ajuns, iata, la numarul 300. O cifra rotunda, care pentru o revista a carei finantare este preponderent privata n-ar fi fost posibila nici in perioada interbelica, atunci cind cele mai multe reviste culturale dispareau la scurt timp dupa aparitie (cu exceptia celor citorva titluri „de cursa lunga“, finantate de fundatii sau institutii publice) si cu atit mai putin in regimul comunist, cind singurele publicatii tolerate erau cele editate de organizatii si institutii controlate sever de partidul-stat.

Cum era de asteptat, multe s-au schimbat in acesti sase ani, de la echipa cu care Observatorul cultural a pornit la drum, pina la configuratia peisajului politic si cultural autohton. Si, daca este adevarat ca unora le place revista, in vreme ce altora existenta ei le da dureri de cap, un lucru este la fel de cert: in acesti sase ani, Observatorul cultural a devenit un punct de reper greu de ignorat. Este, cu siguranta, meritul tuturor celor care au trecut prin caseta redactionala si prin paginile revistei, de la primul la ultimul numar.

Unii nu mai sint acum in tara, altii au plecat in publicitate sau in alte domenii, iar cei mai multi sint, in continuare, prezenti in viata noastra culturala, fie in presa, fie in edituri, in institutii de cercetare sau de invatamint. Revista noastra nu ar fi ajuns la numarul 300 fara contributia lor decisiva si tocmai de aceea mi se pare firesc sa-i