Am văzut Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu într-un moment cu totul nepotrivit. Aflasem că Vasile Paraschiv, disidentul căruia îi editasem în urmă cu cîţiva ani cartea Aşa nu se mai poate, tovarăşe Nicolae Ceauşescu!, e foarte bolnav. Şi văzusem Hrustaliov, maşina!, al lui Alexei Gherman (1998), după un scenariu al altui fabulos răzvrătit împotriva minciunii, Iosif Brodski. Greşelii de a mă fi dus să-l văd într-un asemenea context, i s-a mai adăugat una. N-am luat destul de în serios titlul, care ar fi putut funcţiona ca un avertisment şi, în fond, ca o etichetă cinstită pe o marfă pe care vrei sau nu vrei s-o consumi. Dimpotrivă, total imprudentă, mi-am zis, mă rog, dacă o biografie a lui Ceauşescu nu s-a scris încă în romåneşte (s-a tradus una, remarcabilă, a unui neamţ, Thomas Kunze), merge şi o autobiografie. Or, cum apare Ceauşescu în această autobiografie, pentru care dl Andrei Ujică a vizionat în arhive oficiale peste o mie de ore de peliculă? Trebuie să spun de la început că apare foarte bine. Ceauşescu răspunde demn la întrebările mai degrabă nedemne ale procurorului din timpul faimosului proces din Decembrie 1989 şi-şi calmează soţia, apăsîndu-i tandru mîna cu palma, ori de cîte ori aceasta pare să-şi iasă din fire. Toţi cunoaştem secvenţa şi pe toţi ne-a impresionat neplăcut. Asta la început. Iar la sfîrşit el declară, tot calm şi categoric, că nu s-a tras în nimeni la Revoluţie, că dimpotrivă, personal a dat ordin să nu se tragă, dar că nu doreşte să se consemneze nimic, nicăieri şi nu va iscăli nimic niciodată. Pe parcursul celor două ore şi jumătate cît durează filmul, Ceauşescu merge la vînătoare, dar nu împuşcă nimic, ci doar contemplă o splendoare de cerb şi mai multe căprioare zburătăcite în cătarea puştii şi îşi mîngîie cîinele, pe Corbu; străbate febril în elicopter o ţară distrusă de ape – la inundaţiile din 1971; coboară precipitat din av