Creditul e un contract intre doua parti: una imprumuta, alta se imprumuta. Banca Nationala, obligata prin lege sa-si asume raspunderi privind diminuarea riscului instabilitatii financiare a tarii, e nevoita sa vegheze la interesele ambelor parti.
E clar care sunt grijile partii care se imprumuta: sa plateasca ratele, luna de luna. Societatea beneficiaza de doua ori: o data, apar stocuri de case noi sau sunt vandute mai multe bunuri de consum; a doua oara, cei care si-au luat case sau alte bunuri pe credit vor avea o grija marita sa nu-si piarda slujba. Fiindca daca isi pierd slujba isi pierd bunurile. Ceea ce inseamna ca vom avea mai multa munca si mai multa performanta.
Dar griji mari are si partea care imprumuta. Mai intai, e nevoie sa aiba ce sa imprumute. Sa fie finantata, pentru ca mai departe sa poata finanta. Apoi, i se cere sa fie cu ochii in patru in selectarea clientelei. Ca sa nu-si piarda banii acordand credite unor persoane ori unor familii care ar putea deveni la un moment dat insolvabile. Si, in egala masura, sa nu dea bani unor visatori, unor persoane cu viitor profesional incert, care ar putea candva sa-si piarda sursa de venit si, in consecinta, sa-si piarda bunurile cumparate pe datorie ori chiar casa.
Normele BNR reglementeaza piata creditelor. Fara sa dicteze. De dictat dicteaza pretul. Creditul scump e prea putin atractiv.
Dar cine dicteaza scumpirea sau ieftinirea creditelor? Multi spun: Banca Nationala. Si chiar asa gandesc, ca Banca Nationala traseaza directia de miscare a creditului. Realitatea e insa cu totul alta. Nimeni, la Banca Nationala, nu are o bagheta magica prin a carei miscare sa indice: credit scump ori credit ieftin. Factorii determinanti sunt in economia reala. Banca Nationala doar vegheaza ca dobanzile sa nu se rupa de miscarile din economie. Semnalele vin din piata. Nici piata, insa, nu lucreaza de