În ce măsură şcoala îi încurajează/educă pe elevi să aibă opinii, să şi le susţină şi să le argumenteze corect?

Sistemul şcolar dă semne că preţuieşte importanţa argumentului în educaţie, un exemplu este introducerea la examene a unor cerinţe explicite de argumentare a unor texte/idei/poziţii. Însă nu face suficient pentru a acoperi această nevoie; orele dedicate discursului argumentat şi exersării raţionamentelor nu se întîlnesc decît accidental, iar materiile care pot susţine un „antrenament“ consistent sînt subminate de cantitatea copleşitoare de informaţie şi de presiunea examenelor. Rămîne valabil, în multe locuri, atitudinea că elevii sînt o formă de „proprietate“ a şcolii şi că scopul ultim este promovarea examenelor şi reprezentarea în acest fel a şcolii, ca instituţie. Am întîlnit locuri unde tinerii aveau curajul exprimării şi a expunerii opiniei proprii şi locuri unde într-o sală întreagă găseai cu greu tineri care să aibă interesul de a susţine un dialog. Lucrurile diferă din multe motive şi cred că, pînă la urmă, educaţia pentru libera opinie rămîne aproape exlusiv legată de felul în care adulţii profesori sînt ei înşişi promotori autentici ai unor valori democratice. Vestea bună este că aceşti profesori sînt recunoscuţi şi ies în evidenţă, dincolo de toate frustrările şi dificultăţile care copleşesc în ultimul timp sistemul şcolar.

Ce-i lipseşte societăţii româneşti pentru a avea dezbateri publice eficiente?

Cred că dezbaterile publice nu sînt percepute ca o modalitate firească de exprimare şi intervenţie a cetăţenilor în comunitate. Sînt deja locuri comune lipsa de încredere în utilitatea acestora şi incapacitatea organismelor guvernamentale de a se situa în rolurile corecte de administrator şi purtător al intereselor cetăţeanului; sînt flagrante şi regretabile situaţiile în care reprezentanţi de la vîrf ai statulu