După 44 de ani, aceeaşi carte, două lecturi. În 1978, unei scriitoare românce de 47 de ani, jurnalistă la revista germană Volk und Kultur, i se cere să scrie o recenzie la cartea Karusselpolka de Joachim Wittstock. Sarcină de serviciu. Jurnalista citeşte cartea, nu înţelege nimic şi scrie cea mai suprarealistă recenzie care s-a scris vreodată, sperînd cu ardoare că autorul, nefiind român, nu va înţelege, la rîndul lui, cronica aceea care s-ar fi putut intitula inspirat „Ectoplasma unei cărţi“.

După 45 de ani, în 2012 – „anno domini“ –, aceeaşi scriitoare, acum de 81 de ani, citeşte din proprie iniţiativă aceeaşi carte, reeditată cu adăugirile pasajelor epurate, în prima variantă, de cenzură, şi constată nu doar că înţelege „mesajul“, dar e captivată de construcţia cărţii, de limbaj şi de numeroasele paliere de interpretare a textului, derutant ca un labirint de oglinzi deformante. Cartea e însoţită de un aparat critic destul de bogat, semnat de scriitori cunoscuţi în lumea literară a germanilor din România, aflaţi la vremea respectivă încă în ţară. Unul dintre numele în mare anvergură în perioada aceea, cînd în literatura tinerilor poeţi germani se simţea deja fermentul unei poziţionări noi vizavi de realitate, cînd Richard Wagner îşi rostea răspicat întrebarea, devenită slogan, „Was ist die Realität?“ („Ce e realitatea?“), Walter Fromm proclama deja apariţia unei noi sensibilităţi(Die neue Sensibilität), îmi pun azi nedumerită întrebarea de ce tocmai cei mai redutabili reprezentanţi ai tinerilor de la sfîrşitul anilor ’70, care se angajau eroic într-o luptă de rezistenţă prin cultură, acum, după 30 de ani de experienţă fericită în Germania, privesc, în general, rezistenţa prin cultură drept un moft. Dacă noi, scriitorii români, n-am fi făcut, în ciuda cenzurii, acest tip de rezistenţă, luat în derîdere de cei care nu mai pot fi contrazişi azi, cultura rom