Să ai şansa de a fi contemporan cu o efigie de calibrul Regelui Mihai I şi să treci ţanţoş pe lângă ea e o specie de tembelism, care frizează prostia.
Discursul Majestăţii Sale în Parlamentul ţării a funcţionat ca o hârtie de turnesol. A scos la suprafaţă ce e mai bun şi, mai ales, ce e mai rău în noi. Nu vreau să fac analiza textului propriu-zis. Nu ştiu cine l-a scris şi nici nu mă interesează. Toţi suveranii şi toţi demnitarii citesc, în genere, discursuri compuse de alţii. Discursul Regelui era însă un discurs adecvat, bine armonizat cu împrejurarea şi cu profilul vorbitorului. Pe mine, unul, m-a impresionat. În cazul de faţă, efectul nu venea atât dinspre cuvintele rostite (deşi multe dintre ele mi s-au părut impunătoare), ci dinspre statura celui care le rostea. Mihai I are toate însemnele regalităţii. Nu doar vârsta, sobrietatea sau o anumită tragică discreţie, ci, în primul rând, stilul, calitatea prezenţei, prestanţa unui oficiu în care omul e dublat, inevitabil, de duhul funcţiei sale.
Să ai şansa de a fi contemporan cu o efigie de asemenea calibru şi să treci ţanţoş pe lângă ea e o specie de tembelism, care frizează prostia. Niciunul dintre alibiurile pe care şi le-au fabricat, din timp, marii absenţi nu ţine. Era vorba, în fond, de o întrerupere de o jumătate de oră a „agendei" zilnice, pentru a face o probă minimală de decenţă. N-a făcut-o preşedintele (blindat de o vizită importantă la Bruxelles), n-a făcut-o primul-ministru, care nu putea sărbători Ziua Armatei decât la Satu Mare, n-a făcut-o Roberta Anastase, brusc angajată în misiune diplomatică pe meleagurile Georgiei şi, vai, n-a făcut-o Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, ocupat până peste cap cu administrarea procesiunilor bucureştene la Sfintele Moaşte. Am roşit pentru fiecare dintre ei. Au ratat o mare ocazie de a fi cuviincioşi şi de a-şi manifesta libertatea interioar
