Agitaţie mare în PSD, cam la fel cum s-a întâmplat cu opt ani în urmă. Atunci PDSR-ul, intrat în Opoziţie după pierderea alegerilor, a fost zguduit de „acţiunea destabilizatoare” a celor vreo 5-6 membri cu greutate - între care Iosif Boda şi Teodor Meleşcanu - care solicitau imperativ o reformă, determinată de acutizarea unor fenomene. Erau acuzate, şi atunci, corupţia, sistemul de clan, ciocoismul cu girofar. Desidenţii au încercat să-l atragă de partea lor pe Ion Iliescu, redevenit preşedinte de partid după eşecul electoral, dar acesta a refuzat. Rezultatul: cea de-a doua sciziune istorică a partidului şi apariţia unei formaţiuni - APR - care avea să aibă o ascensiune fulminantă în sondaje, dar şi o prăbuşire asemănătoare la alegerile din 2000, când n-a reuşit să intre în parlament.

S-a dovedit atunci că cei care au ales să rămână în interiorul PDSR au făcut opţiunea câştigătoare, partidul revenind în forţă la putere în 2001.

Prea în forţă, pentru că dominaţia autoritară a mediului politic i-a făcut pe liderii săi - în speţă Adrian Năstase - să greşească grav în chestiuni esenţiale şi să-şi pregătească, în acest fel, eşecul de la finele unui ciclu de guvernare, altminteri remarcabil.

Ce se întâmplă acum în PSD aminteşte de ’97. O parte dintre membri - „aripa Năstase” - vor un congres extraordinar în care să se producă nişte schimbări în mecanismul care ei consideră că funcţionează defectuos. „Aripile Geoană şi Iliescu” consideră, dimpotrivă, că lucrurile nu merg chiar aşa de prost şi că demisiile şi dezertările nu fac decât să întărească partidul şi să-l debaraseze de cei care nu sunt în stare să-l susţină cu toată hotărârea necesară. Aparent, plecările din PSD - prin excludere sau prin demisii - slăbesc partidul. La capacitatea de vot. În fond, însă, aceste clarificări sunt benefice. Pentru că multiplele tendinţe din interior nu mai pot coexistă