Oamenii fug din Coreea de Nord din multe motive, foamea şi teroarea fiind principalele două. Cei care reuşesc să ajungă în Sud, după un drum lung şi nebunesc în care la fiecare pas îşi riscă viaţa, află rapid cât de complicată poate fi şi libertatea. Pentru un individ abia ieşit din ţara-puşcărie, între un lucru elementar şi-o piatră de moară s-ar putea să nu existe graniţă.

„Din moment ce fiecărei persoane îi este atribuit, pe viaţă, un anumit loc de muncă sau rol economic, nord-coreenii trebuie să accepte fără drept de apel poziţia în care au fost distribuiţi, fie ea de fermier, miner sau lider politic. Mai mult, cei care pe parcursul vieţii de adult prestează munci grele, cum este cazul minerilor sau al ţăranilor, sunt predestinaţi să-şi vadă copiii având, profesional, aceeaşi soartă, după absolvirea gimnaziului sau a liceului (…)”, scrie americanul Robert Collins în “Marcaţi pe viaţă”, un studiu analitic despre cea mai diabolică latură a sistemului care reglează dinamica societăţii nord-coreene.

Social şi politic, Coreea de Nord este un caz unic şi clinic. Songbun, numele dat acestei stratificări de tip caste, introdusă de Kim Ir Sen, este probabil cel mai eficient mod de a distruge individul, fiindu-i interzis, practic, să evolueze în vreun fel. Şi, pentru a spori doza de sadism, până şi accesul populaţiei la hrană este determinat după regula Songbun. De ce-ar fi un amănunt de reţinut? Pentru că în Coreea de Nord statul hotărăşte totul în numele persoanei: ce sluijbă primeşte, la câţi metri pătraţi de locuinţă are dreptul, câtă mâncare duce acasă. Când punga bugetară se contractă la maximum, tot statul decide care dintre cetăţeni au prioritate la împărţirea raţiilor, de pildă. Cu cât eşti mai jos pe scara Songbun, cu atât ai şanse mai multe să mori de foame sau să ajungi din casă în stradă.

Robert Collins a scris “Marcaţi pe viaţă” la capătul