Ramadanul, adică postul, ţine 29 sau 30 de zile. Niciodată nu se ştie di­nain­te cât. Se anunţă în seara din ajun. După Iftar. Iftarul este masa de sea­ră. Singura, după o zi în care nu pui nici măcar o picătură de apă în gu­ră. Pe lângă faptul că trebuie să rab­zi de foame şi de sete, mai este şi căl­dura. Termometrul coboară ra­reori sub 45 de grade Celsius în timpul zilei. Pentru un european e greu de îndurat. Mai cu seamă că regulile sunt stricte, mestecatul pe stradă în văzul celorlalţi este pedepsit prin lege. Copiii şi bolnavii sunt singurii care nu se supun legii. Europenii, da, chiar dacă sunt de altă religie. E recoman­dabil să nu încerci să faci altfel. Nu atât de teama amenzii pe care ai putea să o primeşti, cât din respect faţă de localnici. În ce priveşte Emira­te­le Arabe Unite, localnicii înseam­nă nu­mai zece la sută din populaţia ţării. O minoritate, se poate spune. Însă una privilegiată, între privilegiile de care beneficiază numărându-se şi cel de a nu plăti taxe şi impozite către stat.

Abu-Dhabi, cel mai bogat oraş al ţării şi al lumii, pare un New York al deşertului. Clădiri înalte, bulevarde largi, înţesate de maşini dintre cele mai scumpe şi lume de toate culorile. Adică de pe toate continentele. Şi cam de toate condiţiile sociale. De la şeicii pe care doar îi bănuieşti în spa­­­tele geamurilor fumurii ale li­mu­zi­­nelor de lux până la bonele filipi­ne­ze şi muncitorii indieni sau pakis­ta­ne­zi din construcţii. Cerşetorii lip­sesc cu desăvârşire din Abu-Dhabi. Aici, donaţiile se fac legal. Bunăoară, pe parcursul Ramadanului ce tocmai s-a încheiat, s-au solicitat donaţii pentru dezvoltarea programelor privind edu­­­carea femeilor. În orice magazi­ne intrai erai întrebat dacă vrei să do­­­ne­zi ceva în acest sens. Dacă voiai, do­­naţia era trecută pe bonul de casă. Aşa­dar, nu cutii ale milei înşirate prin moschei. De la mai-marii a