convorbire cu artistul plastic George NECHITA L-am întîlnit pe George Nechita într-o zi caniculară de august, în galeria Galateea de pe Calea Victoriei, unde îşi avea expoziţia. Cum eram singurul vizitator (deh, sezonul cînd lumea e plecată la băi), am discutat cu el mai mult, fără să am conştiinţa încărcată că-l răpesc publicului. Pe pereţii expoziţiei ticăiau lucrările lui, nişte "asamblaje de metal" roz cu picăţele sau pur şi simplu ruginite, în formă de inimioară sau pătrate ca nişte tablouri, cu tot felul de etichete pe ele sau cu scrisuri de genul "A perfect day", "Milk" sau "I love my country". Unele dintre ele aveau şi aripioare scurte, ca îngeraşii de ghips. Toate, însă, funcţionau perfect: lucrările lui George Nechita arătau, fără nici o abatere, ora exactă, nu erau deloc în urmă. De cum l-am văzut, mi-a plăcut la George Nechita că nu era costumat, aşa cum sînt colegii lui de breaslă, care uneori par coborîţi de pe scena Operei Române. Apoi, din discuţia cu el, am descoperit că e chiar aşa cum arată: un om firesc, fără fumuri de genialitate. În plus, unul cu foarte mult umor (încît nu ştii niciodată cînd este serios sau cînd se joacă cu tot felul de discursuri-tip). Cînd ne-am despărţit şi mi-a dat cartea lui de vizită, am văzut că stă în Chitila, pe - fără nici o glumă - strada Modestiei. (C. P.-B.)
Mă uit pe afişul expoziţiei tale "Planeta Chitila" şi eşti trecut aici "Nechita George 29 ani". De ce ai ţinut să-ţi precizezi şi vîrsta? Tocmai fiindcă e o prostie să scrii aşa ceva pe un afiş. Aşa cum ai da şi măsura de la pantofi sau de la talie... E foarte bine aşa - e absurd. Alţii îşi ataşează de nume eticheta "membru UAP". Da, sau calificative mondene. Sau porecle, cum e în cazul fotografului Fane Jeg. Eu nu sînt o persoană publică şi nu am calificative de genul ăsta, aşa că am scris doar "29 ani". Eşti la prima expoziţie personală şi, exact
