1986: Adrian Păunescu alături de Constantin Noica şi Andrei Păunescu / Foto: Arhiva personală Andrei Păunescu Noica: Domnule Păunescu, v-a plăcut să vă bateţi cu sectoristul, dar eu v-aş vedea mai degrabă luptându-vă cu eternitatea.
6 august 1986, Păltiniş
Îl însoţesc pe tatăl meu în vizita pe care i-o facem marelui gânditor român Constantin Noica, pe muntele Păltiniş. Traversăm pădurea dintre şosea şi cabană, ascultându-l pe A.P., care ţine să ne sublinieze că omul care ne primeşte este un geniu, cu nimic mai prejos decât colegii săi de generaţie Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Însă aceştia, plecând din ţară, au avut, în plus, faţă de "Aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc, ele însele, despre o perioadă infernală a vieţii lui Adrian Păunescu, o perioadă pe care a trăit-o, avându-mă, permanent, de-a dreapta sa." Andrei Păunescu Constantin Noica, şi destine de mari oameni ai culturii universale, recunoscuţi ca atare de străinătate. Noica, deşi ar fi putut să părăsească România, după ieşirea din îndelunga puşcărie stalinistă, la care a fost condamnat până în 1964, nu a făcut-o. Şi-a asumat destinul naţional, a rămas să se lupte cu inerţia balcanoidă şi cu contraselecţia valorilor de acasă, cheltuind cea mai multă energie nu ca să construiască operele pe care i le-ar fi permis mintea sa strălucită, ci ca să înfrângă rezistenţa la bine, frumos şi adevăr a dogmaticilor şi invidioşilor autohtoni. Urcând pe scările de lemn, în casa modestă în care stă, filosoful ne arată bizonii desenaţi pe perete. Notez, cât pot, din ceea ce se discută, cu sentimentul că particip la un dialog inedit şi irepetabil. Nu e o stenogramă, ci o alăturare de fragmente, atâta cât a putut nota mâna de martor tânăr.
Constantin Noica – Istoria e ceva din care trebuie ieşit. Aşteptăm