Am primit de la Paris un CD cu lucrări de Isidore Isou: Symphonie nr.1: La Guerre (1.Menaces; 2.Victoire nazie; 3."Hâtez-vous de nous exaucer pour..."; 4.Des lendemains qui chantent); Trois pieces joyeuses (1.Swing; 2.Tango; 3.Valse) şi Symphonie nr.3 (1.Allegro ma non troppo; 2.Molto vivace; 3.Andante moderato; 4.Adagio molto e cantabile). "La musique d'Isou, a ne pas confondre avec sa poesie, s'écrit a plusieurs voix (d'ou le terme de symphonie), a l'aide d'un nouvel alphabet de sons inédits et d'une notation qui lui est propre et qui témoigne de sa profonde originalité". Este opinia lui Frédéric Acquaviva, cel care semnează prefaţa din bookletul respectivului CD (editat de "Al Dante" în parteneriat cu SACEM), lansând ideea unei anume ingratitudini din partea contemporaneităţii, cea care îl exclude încă pe întemeietorul letrismului de la agapele ei curente. O ingratitudine care însă nu l-a împiedicat să fie prompt şi trainic adoptat, încă de la debarcarea sa din 1945 în capitala Franţei, de corifei ai avangardei precum François Dufrene, Jean-Louis Brau, Maurice Lemaitre, Guy Debord, Jacques Spacagna sau Roberto Altman. De altfel, acest fapt i-a nutrit artistului născut la Botoşani, în bună măsură, stăruinţa cu care aproape şase decenii a experimentat, a filtrat şi a întruchipat un sistem de comunicare estetică în care "dictatura letristă" este ubicuă şi exclusivă. La Isidore Isou literele nu semnifică doar în câmp vizual, ci şi sonor. Muzica ce se naşte din sin-fonia sau dia-fonia cuvintelor este una primordială: "la început a fost cuvântul şi cuvântul era sunet". O muzică ce acceptă materia literelor ca singură substanţă sonoră şi unic fenomen fonic. Fonemele, silabele, cuvintele se supun astfel dicteului letrist, aşa cum rostirea însăşi era subjugată, în dadaism, dicteului automat. Creatorul letrismului este convins că "nu există nimic în Spirit care să nu fie sa