Un fapt e insa, in prezent, sigur. Mincarea a constituit pentru noi un reper mentalist fundamental, generator de istorie si identitate colectiva. Spuneam saptamina trecuta ca voi reveni asupra experimentelor culinare sudice, parca putin mai rezistente la cosmopolitismul gastronomic ce lovise sofisticata aristocratie si burghezie moldava in epoca bonjurista. Conservatori si destul de inchisi geografic - pe parcursul secolelor de modernizare -, muntenii au privit mai circumspect "emanciparea" culinara, preferind sa construiasca (uneori remarcabil) pe "imprumuturile" balcanice, deja intrate in traditia locului. In Amintirile sale, scriitorul Constantin Bacalbasa (apud Dinu Anghel, Verile bucurestene de altadata, BPT, 64/2007) reinvie, savuros, atmosfera din vechile circiumi ale Capitalei: "Dupa ce am intrat la Universitate, am cunoscut si micile birturi pentru studenti, care faceau abonamente. /.../. Obiceiul era ca abonamentul sa prevada patru feluri de mincare: doua la prinz si doua la orele 6 sau 7 seara. /.../. La Ulicioara /.../ gaseai mincari exceptionale, precum friptura de curcan sau de epure. /.../. Un loc in care se faceau eftiniri vara era birtul lui Madame Mari, linga Biserica Alba, cu firma La Mielul Alb, desi era cunoscut printre clienti cu numele patroanei. /.../. Acolo erau portii mari si mincare buna, dar mai ales bere vestita, cind venea vara. Foarte cunoscute pentru cirnati si fripturi /.../ erau restaurantele si gradinile populare /.../. Fac o singura mentiune. Desi gradina sotilor Zdrafcu avea ceva mai mult staif, aici se mincau cele mai bune fleici din Bucuresti. O singura fleica avea cel putin un kilogram si se servea pe un mare fund de lemn". Viata tihnita, cu ritmuri patriarhale, sugereaza o societate stabila si relaxata, aflata in plin proces de europenizare si modernizare. Nimic nu prevesteste ororile ulterioare ale istoriei. Felurile amintite