Teatrul Naţional din Cluj a deschis stagiunea. Nu oricum, ci cu un eveniment mai special. În primul rînd pentru că textul nu este o piesă propriu-zisă. Este vorba despre un eseu de George Banu, Uitarea/L'oubli, un text superb, pandant cumva cu memoria teatrului sau teatrul memoriei. "Zidurile memoriei nu rezistă decît prinse în articulaţiile memoriei", spune Banu. "Brusc, n-am mai vrut să acumulez şi am simţit nevoia să uit. Prin urmare, cel care a hotărît să ajungă la uitare sînt eu - eram convins de asta, şi nu eram deloc înspăimîntat, iar uitarea nu lua sensul unui naufragiu, ci mai degrabă al unui început de înţelepciune. Uită, spre a te salva!", se îndeamnă şi ne sugerează George Banu. Spectacolul de la Cluj realizat de Mihai Măniuţiu este, într-un fel, o încercare de a prinde o voce, un personaj, o personalitate extraordinară ca a lui George Banu care a iubit şi iubeşte teatrul în tot ce are el mai seducător, mai valoros, mai provocator. George Banu este un spectator avizat şi împătimit de ce se întîmplă pe scenă, este aproape întotdeauna de marii creatori ai lumii şi le priveşte, le studiază evoluţia, se vîră în adîncimile operei lor, în cotloanele sufletului şi în zonele pline de lumină ale minţii. Uitarea este, în fond, o reverenţă pe care un regizor o face în faţa unui om de teatru care a uitat de sine vrăjit fiind definitiv de această artă. Montarea se bazează pe dans, pe un gen non-verbal, pe energia unui balerin pe care l-am văzut şi în Ioana D'Arc. Pagini de dosar: Sylvain Groud (colaborator al lui Gigi Căciuleanu şi, din 1992, angajat al Baletului Preljocaj). Expresivitatea şi mai ales energia formidabilă a lui Sylvain Groud încarcă spectacolul, poate mai des în partea a doua. Spectatorii sînt invitaţi să ia loc pe scenă, pe nişte gradene special amenajate. În faţa lor, patru mirese cu voalul pe faţă. Nu le putem vedea chipul. Şi nici ele nu pot