Un observator debutant al scenei politice romanesti ar putea fi tentat sa creada ca urmareste zilele acestea o lupta electorala dusa intr-un stat cu vechi traditii democratice – in care bataliile ideologice s-au consumat de mult, drept care actuala confruntare este marcata doar de o oarecare suspiciune, nicidecum insa de animozitati. Partidele s-au grabit sa avanseze stele, stelute si alte personaje pitoresti drept candidati in speranta ca o asemenea oferta va atrage electoratul lehametit la urne. Retorica rivalilor inscrisi in cursa se prezinta complet lipsita de pasiunea si intensitatea inerente unei tinere democratii, care mai are de luat nenumarate decizii majore cu privire la viitorul ei.

Cu doar un an in urma, campania electorala pentru europarlamentare se desfasura in baza unui discurs mult mai dur. Se duceau dezbateri aprinse pe tema conduitei i- sau amorale a politicului, pe tema normelor care ar trebui sa stea la baza comportamentului public al politicienilor. De-atunci insa tot ce s-a instaurat a fost principiul laissez faire. Nici urma de indignare a vreunui politician in fata deciziei Parlamentului de marire considerabila a pensiilor necum modeste ale demnitarilor si altor categorii de inalti functionari publici, nici urma de sfanta manie in fata perceptiei politicului de a putea dispune de banul public ca de chipuri de cazinou, bune de plasat in joc pe post de recompensa pana la urma iluzorie, oferita unor segmente de salariati ale caror voturi ar putea influenta rezultatul scrutinului.

Partidul prezidential PD-L s-a prezentat cu un program eficient intr-o serie de chestiuni, dar nu a indraznit sa sustina nici o clipa ca fara victoria sa electorala tara s-ar duce de rapa. Pedelistii au inteles, prin urmare, ca prezentele vremuri electorale nu sunt unele care sa permita promisiuni vizand un nou inceput. Formatiunea s-a capatuit